Va marturisesc ceva: nu am incredere in cuplurile pe care nu le vad niciodata certandu-se. Sigur, nu ma dau in vant nici dupa cei care isi arata mereu in vazul lumii desuurile mai putin aratoase. Dar nici in cele in al caror san nu simti niciodata un “junghiâ€, un nor de furtuna, o atmosfera usor incarcata electric. Am aceeasi senzatie ca cea pe care o am in fata unei poze trucate grosolan: prea a albastru cerul, prea nu s-a ingalbenit nicio frunza, prea e pielea neteda la 60 de ani. Dati-mi voie sa fiu incredula.
Pe acelea in care pacea si armonia sunt meniu zilnic obisnuiesc sa le numesc “relatii corporatisteâ€. Oamenii sunt formali si tind mereu sa raspunda corect politic. Cred cu tarie ca zambetul tolerant pe care il afisezi atunci cand “iubi†te roaga a 135343-a oara sa inchizi usa pentru ca “il trage curentul†este doar o masca si ca, vorba ceea, “afara-i vopsit gardul/ inauntru-i leopardulâ€.
Mai exista, pe de alta parte, acel tip de reactie pe care unii oameni o au la aflarea vestii ca o relatie din cercul de apropiati s-a destramat: “vai, si pareau sa se inteleaga atat de bineâ€. In schimb, nu e nimeni mirat cand se despart doi certareti notorii. Exista insa si comentariul de tipul “ei, se impaca ei!â€. Pentru ca asta fac vulcanicii: cunosc un sir lung de despartiri si impacari, una “mai definitiva†decat alta si nimeni nu-i mai crede atunci cand striga “lupul!â€, oricate lacrimi ar afisa, oricate promisiuni ar profera si oricate batai in piept si-ar administra.
O stare conflictuala seamana cu fenomenele meteo. Lectia de la geografie, clasa a patra. Cand e cald, apa se transforma in vapori, vaporii se ridica, se formeaza norii, un nor incarcat negativ se intalneste cu unul incarcat pozitiv, iese bum-bum, fulger, aversa, furtuna. Soare, caldura, iar vapori etc. Circuitul apei. Asa e de simplu. Noi, oamenii, obisnuim sa procedam complet nenatural. Ne supara mii de nimicuri. Sigur, nu de la inceput. La inceput, iar asta are explicatii stiintifice (stiti voi, hormonii care coloreaza sarguincios totul in alb), nu vedem, nu ne deranjeaza, nu stim. Toate ne par minunate si neintinate. Mai apoi, abia, incepe sa apara cate o pata, pe ici, pe colo. Initial, petele trec repede, detergentul functioneaza, vopseaua e lavabila. Dupa aceea, petele nu mai dispar, dar gasim alte strategii. Lipim autocolante, punem un tapet, transformam cu maximum de talent si indemanare artistica defectul in calitate, oferim explicatii-suport, pretexte la super-oferta. Si, in tot timpul acesta, zambim frumos, mecanismul functioneaza ca uns, relatia progreseaza, ce bine, totul e multumitor. Oare?
Tot acoperind, tot refuzand sa scoti mizeria la iveala, sa o diseci, sa vezi de unde vine prea sanatos nu e. Daca vreti, am sa ma folosesc de o comparatie dintr-un articol al colegului Mihai. Problemele sunt microbii care activeaza “anticorpii†unei relatii. Refuzand sa le infruntam, mascand totul in politete si intr-un spirit fals conciliant, relatia nu va dezvolta acei anticorpi, nu va face fata nici marilor provocari. Ce vor aparea, fara indoiala, caci nu traim intr-un mediu aseptic oricat am incerca sa intretinem iluzia aceasta.
Fiecare are o limita a tolerantei. Compromisul este o operatiune pe care ajungem s-o practicam din reflex. Totusi, nici toleranta nu e infinita, chiar atunci cand e vorba de persoane calme, linistite, care urasc starile conflictuale. Sa eviti la nesfarsit o situatie neplacuta, sa tii cartile mereu sub masa va duce doar la explozii mult mai intense in viitor. Iar acelea se pot dovedi fatale. Nu o biata descarcare electrica, din cand si cand, cand in noi este inca vara.
