Celibatul – impunere sau alegere?

Oamenii se uita crucis la o femeie care a hotarat sa fie singura. Si astfel de femei sunt din ce in ce mai numeroase. Celibatul si-a schimbat mult infatisarea in ultimul secol. Daca inainte o femeie nu putea fi singura decat daca se retragea intr-o manastire (dar si aici isi dedica viata cuiva, chiar daca acesta se numea Dumnezeu), acum incepem sa ne confruntam din ce in ce mai des cu astfel de cazuri.

Rolul sexului asa-zis slab s-a schimbat fundamental. Acum, fiinta noastra nu mai este redusa la un uter gazduitor de copii. In jurul lui, au mai aparut si un cap si aspiratii de feluri diferite. Si nici viata nu ne mai este calauzita dupa principiul maternitatii. Femeile singure trezeau odinioara suspiciuni. Despre ele se credea ca trebuie sa fie ceva in neregula, erau cele mai susceptibile de “pacat”, erau cumva impotriva naturii pentru ca nu participau la sfanta misiune a maternitatii.

Astazi insa, femeile care nu au o viata de cuplu se impart in mai multe categorii. Unele si-au asumat celibatul inca din tinerete, spun ca se simt bine asa, libere, ca o relatie le-ar incatusa si ca este alegerea lor, stilul de viata la care au visat dintotdeauna. Mai exista categoria femeilor care au ajuns celibatare dupa o despartire, divort sau chiar decesul sotului sau al partenerului.

Cercetarile arata insa ca, in cazul ambelor categorii, se ascunde teama de durere. Ca pana si cele care spun cu zambetul pe buze ca se simt implinite, complete cand pun o singura farfurie pe masa, explicatia este una mult mai trista. Cand auzim astfel de concluzii rezultate in urma unor sondaje, a unor cercetari mai amanuntite a acestui teren minat, parca, intr-un fel, ne cam fuge pamantul de sub picioare. Pamantul de principii, de sperante, care ne spuneau ca “poti sa fii singura si fericita”. Gandul acela ca oricand ne putem simti in siguranta si fara cineva alaturi. Ne intrebam “Cum, super-femeia aia de la etajul 3, care conduce o super-masina, are casa plina de obiecte de arta, se rasfata in fiecare saptamana la spa, are temeri?”.
Psihologii sustin ca da. Ca pana si acestor femei-minune, care de multe ori ne fac sa ne simtim slabe si pe care le invidiem pentru taria lor, pentru viata lor aparent lipsita de complicatii, care spun mereu “mai bine singura decat intr-o companie proasta”, o nostalgie le innegureaza noptile. Ceea ce pare o alegere asumata in mod liber se dovedeste a fi o rationalizare, un proces fals, pe care cumva o instanta suprema li l-a impus si care se poate traduce prin cautarea unui ideal, prin teama de suferinta sau, pur si simplu, printr-o imagine proasta pe care o au despre barbati.

Oare sa avem de-a face cu o falsa libertate? Cu o colivie de aur, care, intr-adevar se deschide la comanda, dar nu inceteaza a fi mai putin colivie prin aceasta? In orice caz, limitarile arata spectaculos de multe ori, avand in vedere faptul ca, in ultimul timp, celibatul femeilor incepe sa semene cu cel al barbatilor, iar aici ne referim la modurile in care se manifesta concret libertatea lor. Stafidita “fata batrana”, acra si cu o limba ascutita, s-a transformat uluitor de mult. Acum, ea poate avea un trup ispititor, care nu mai ramane inchis, izolat si ascuns de niste vesminte cernite. Acum, ea poate musca din fructe interzise sau greu accesibile pe vremuri.

Femeile care-si beau singure cafeaua dimineata, sustin psihologii, viseaza de cele mai multe ori la Fat-Frumos sau, din contra, cred ca “toti sunt niste porci”. Avem asadar de-a face cu doua moduri de reprezentare simplista a speciei masculine, aparent opuse. Femeile exigente care inca se leaga de un ideal si nu se multumesc cu nimic mai prejos si femeile care nu mai au incredere in nimic. Si cand spun ideal, credeti-ma, lista de calitati pe care trebuie s-o intruneasca este una dintre cele mai concrete, deloc abstracte. Barbatii sunt astfel obligati sa treaca prin anumite probe, precum cavalerii medievali. Sa fie de vina imaginea unui tata idealizat, in cazul primei categorii, sau chipul unei mame nu prea afectuoasa si nici incarcata de stima si respect pentru sotul ei pentru cea de-a doua? S-ar putea. Casnicia parintilor lasa urme mai adanci decat am putea crede.

Asadar, cum ramane cu admirabila femeie singura a secolului XXI, eliberata de caznele maternitatii sau ale unei societati machiste? Sa fi fost doar o iluzie? Sa fi fost doar incercarea speciei feminine de a afisa cu orgoliu o alegere atunci cand e vorba, de fapt, de ceva impus? De o suferinta mascata cu demnitate?

Atunci cand renunta la celibat, cand Fat-Frumos a aparut sau poate s-au resemnat cu scutierul lui, viata li se schimba total. Incep sa nu mai fie identificate cu niste rivale ale femeilor casatorite, barbatii nu se mai intreaba ce lipsuri potentiale au, incep sa fie integrate in medii si activitati in care nu-si gaseau locul pana atunci, panoplia relatiilor sociale incepe sa capete alta configuratie. Lumea reintra in fagasele ei normale, conventionale.

Voi v-ati luptat vreodata cu celibatul? Sau, din contra, l-ati imbratisat?