Va propun un joc. Sa presupunem ca ati naufragia pe o insula pustie. Nu, nu va intreb ce carte ati lua cu voi, nici ce barbat, nici ce obiecte. Barbatul poate sa fie cum vreti voi. Blond, brunet, bronzat, cu pielea alba, cu sprancene stufoase sau gene in stilul aripilor de fluturi exotici: lungi si matasoase. Numai ca in barca nu e loc prea mult si, ca sa fiti siguri ca veti ajunge la destinatie in siguranta, trebuie sa faceti urmatoarea alegere: iubirea sau respectul. Una dintre ele zboara peste bord. Mda, stiu, nu ma injurati. Sau macar faceti-o cu blandete. M-am trezit punandu-mi intrebarea asta de cateva ori in ultimul timp.
Am si discutat tema cu cativa oameni. Printre ei, unii au spus ca respectul, atunci cand iubesti, e de la sine inteles. Ca este o conditie necesara, nu si suficienta insa, pentru ca afectiunea pe care cineva o poarta altei persoane sa beneficieze de acest nobil statut.
Eu n-am fost de acord. Cred ca exista oameni gata sa-si dea si hainele de pe ei pentru niste fapturi pe care, de altfel, nu le respecta prea mult. Pot sa considere, de exemplu, ca parerilor lor in materie de politica, sa spunem, nu fac doi bani si ca, in general, parerile lor in legatura cu orice nu prea conteaza, dar, in caz de nevoie, sa se arunce in fata unui tir pentru a le salva viata. Sa-si doneze un rinichi. Ceea ce e desigur nobil.
Registrul oral a consemnat si el acest fapt printr-o extrem de toleranta formulare “e prost, dar e al nostruâ€. Cu alte cuvinte, stim ca nu prea are multe calitati, dar noi il iubim si asa. Nu pentru inteligenta lui il pastram in proximitatea noastra.
Stiu ca situatia ideala, intr-un cuplu, e cea in care respectul si iubirea isi dau strans mana, ba chiar se imbratiseaza. Dar jocul nu e asa. Jocul, absurd, recunosc, va pune in fata unei alegeri.
Veti fi tentati sa alegeti iubirea. Pare frumos colorata, are niste pene splendide si puteri pe care mult mai plicticosul respect nu le detine. Stimuleaza secretia de endorfine, face fluturi fermecati sa ne zboare prin stomac, are capacitati de vrajitoare, goleste vasele de sange, face inima sa stea fara sa omoare bietul purtator al cordului, da puteri de greuceanu si gratie de ileana cosanzeana.
Si nu v-ati insela prea mult. Dar tot ea te face sa devii negru, verde, galben. De furie, de gelozie, de neputinta. Tot ea se invecineaza tare cu ura si imparte, de altfel, cu aceasta cateva caracteristici. E iute, e instabila, e imprevizibila. E cruda si mereu flamanda. E feroce. Nu e un bichon inofensiv, e tigru, e sarpe, e vultur.
Pe de alta parte, respectul e corect, previzibil si plicticos. Nu intinde capcane. Poate din cauza ca e prea tantalau s-o faca. E stabil ca un sot pensionar. Face lucrurile mereu la fel. E rabdator, nu te intrerupe, asculta si e capabil sa iasa din propriii papuci. Nu e orb. E atent si cu unghiile corect taiate. De-asta nici nu prea lasa urme pe spatele celuilalt. Nu umple cum umple iubirea, dar o face pana la un nivel rezonabil. De fapt, acesta e cuvantul care-l caracterizeaza: e rezonabil. E empatic. E constant. Nu e influentat de umori, de teama de imbatranire, de presiunile din afara. E fidel. Nu prea stie el tango, dar e un alergator de cursa lunga. Iar, daca tu te-ai impiedicat de un gard, iti va intinde o mana de ajutor, nu te va lasa sa zaci acolo din cauza ca tu oricum purtai o fusta prea scurta si toti barbatii din local se zgaiau la tine. Pentru ca el, respectul, stie ca esti mai mult decat o fusta. Ceea ce iubirea, zabauca din fire si capricioasa, uita de multe ori.
Jocul pe care vi-l propun s-ar putea traduce astfel: ce te-ar durea mai mult sa auzi din gura lui: Nu te (mai) iubesc! sau Nu dau doi bani pe tine!?
