Azi va prezint una dintre prietenele mele. X este ceea ce se poate numi o femeie implinita. Are aproape 30 de ani, este casatorita cu barbatul pe care-l iubeste si pe care singura si l-a ales, are o slujba frumoasa, pasionanta, departe de rutina. Este inconjurata si de prieteni buni, in a caror companie se simte excelent. Suna a reclama, dar este realitate. Totul pare sa indice ca viata ei este una implinita. Si, cu toate acestea, de ceva vreme incoace simte ca o nemultumeste ceva. O stare nedefinita ii da tarcoale, o nelinisteste, ii tulbura somnul si diminetile. Nu este fericita, se simte mereu trista si usor nemultumita, fara sa poata indrepta un deget acuzator catre ceva sau cineva. In rest, este aceeasi femeie placuta, vesela si echilibrata pe care toti o cunoastem.
La inceput, cand acest rau, acest spleen s-a instalat, s-a gandit, cam cum fac 90 la suta din femeile care au o pereche de mai multi ani de zile, ca ceea ce ii lipseste este pasiunea de la inceput. Imbratisarile fierbinti, saruturile furate prin te miri ce cotloane, zorii care coborau pe trupurile incinse. Ajunsa in acest punct, si-a schimbat radical infatisarea (sotul a fost incantat) si a inceput sa accepte avansurile altor barbati. Caci complimentele lui, al celui legitim, nu-i mai ajungeau, nu-i mai spuneau nimic.
Avea nevoie de alte cuvinte, de alte declaratii, care s-o faca sa simta ca este o cu totul alta femeie, schimbata, nu tot, ea, cea veche, cu o existenta multumitoare, dar calduta. Avea nevoie de alte guri si de alte brate care s-o defineasca, s-o redefineasca, sa-i toarne trupul si sufletul in alte matrite, in alte tipare. Era incantata sa se vada remodalata, oglindita in atatea perechi de ochi.
Schimbarea de perspectiva si de paturi ajunsesera s-o umple de incantare. Iesise din supa calduta in care se balacea, pasea pe taramuri miscatoare, unde trebuia sa-si puna intreg arsenalul de seductie si manipulare la bataie. Caci, sigur, un adulter se intretine cu ceva cheltuiala. Plecarile ei subite, telefoanele care sunau fara sa se oboseasca sa raspunda, mesajele care veneau in miezul noptii, este nevoie de ceva masinatiuni pentru a tine toate acestea departe de ochii celor din jur. Insa, cumva, in nebunia fugilor, a disparitiilor ei neanuntate, reusise sa-si gaseasca un echilibru.
Era ca si cum ar fi mers pe doua sarme si aceste acrobatii, sariturile de pe una pe alta, i-ar fi consumat energia, dar ar fi si stimulat-o in permanenta. In scurt timp, descoperise ca nu putea ramane pe una singura, ca trebuia sa execute mereu salturile acelea.
Daca nu se intampla asa, zilele curgeau serbede, nimic nu mai avea gust, sufletul lancezea. Stia ca ar fi fost femei in stare sa ucida pentru jumatate din ce avea ea si, cu toate astea… simtea mereu nevoia sa parieze, sa-si forteze norocul. Devenise o vicioasa, ca cei pe care-i vedem in cazinouri, care continua sa joace si dupa ce au luat potul cel mare.
Acum se zbate in continuare. Calculandu-si fiecare zi, facand slalom printre responsabilitati, alergand cu bratele deschise in cautarea acelei guri de libertate care sa pigmenteze un timp devenit incolor.
Desi mi se confeseaza periodic, nu pot spune ca as putea explica unei terte persoane ce se intampla cu ea. Poate suna a moft, a capriciu, insa desi nu pot da o explicatie logica, starea ei de insatisfactie este evidenta. Sa ne intelegem, nu e vorba de nevoie de sex sau nevoie de afectiune. Sotul ei se achita de acest aspect cu brio. Poate ar fi fost mai simplu asa, dar foamea ei este una fara nume. Ciudat este ca, in pofida tuturor complicatiilor pe care le aduce o viata dubla, ea se simte in echilibru asa cum este acum, ceea ce traieste ii aduce sentimentul de implinire. O implinire pasagera, efemera, dar totusi implinire.
Granitele sunt uneori imperceptibile. Prietena mea poate nu vrea sa accepte faptul ca, prin casatorie, a facut un gest definitiv, care a dat alte coordonate existentei sale. Nu-si poate asuma o imagine statica a viitorului ei. Teama aceea de implacabil, de faptul ca asupra zilelor ei planeaza ceva scris si pe care acum incearca sa-l stearga. Nu e vorba de faptul ca regreta pasul facut, ci mai degraba de necesitatea de a completa acel pas cu alte directii, caci liniile simple o limiteaza, ii castreaza simturile, ii saracesc trairile. Poate are nevoie de privirile altor barbati pentru a simti ca exista, pentru a da greutate vietii sale. Doi ochi uneori nu pot fi de ajuns.
