Barbatul asta de care va povestesc acum e mereu in vrie. Mintea ii umbla febril, mereu desculta, mereu pe pietre care n-o zgarie. Barbatul asta de care va povestesc eu acum are vocea aspra ca smirghelul. Dar face bine pielii, credeti-ma pe cuvant. Te apuca de umeri si-ti impinge sanii in fata. Si ei raman acolo, cuminti. Si asteapta sa fie consumati. Te apuca de maini si te intoarce cu spatele la lume. Si cu fata la el. Ceea ce e, bineinteles, fatal. Dar si vital ca lucrurile sa se intample asa si nu altfel. Barbatul de care va povestesc acum e argint viu. Si ti se strecoara in vene, odata cu painea si cu vinul.
Sigur, e posibil sa nu iti dai seama ce ti se intampla. Sa iti pui rochie de panza alba si sandale romane, sa iti lasi inima pe dinafara, dezlegata si libera de toate cele. Culmea e ca nu te doare de la inceput. Obiectul ala ascutit, sulita aia care te impunge in coaste, cautandu-si drumul spre muschiul cardiac, are si el manierele lui. Ca e umblat prin multe inimi. Stie sa paseasca usor si sa apese unde trebuie. Hemoragiile adecvate. Alea cu tovarasii de endorfine. Tu ignori semnele. Te imbeti cu sirop de violete si, cand colo, e vin. Din ala greu si licoros.
O vreme, ai obrajii mai rosii. O vreme, putina febra. O vreme, spui lumii vorbe fara de inteles. Dar nu-ti faci griji. Tot nu-ti faci griji. Crezi ca ai mai trecut prin asta si iata-te, esti tot intreaga. O vreme, venele iti zvacnesc. Din orice. Nu-ti faci griji. Dai cu palma peste ele si le netezesti la loc. Si esti tot in rochia ta de panza alba, si inima iti bate strazile. Prin intersectii, nori negri de corbi.
Barbatul asta de care va povestesc e dat dracu’, carne de diavol, minte asijderea. Creeaza lumi din nimic, pocneste din degete si pac! ai luna in par, ascunsa timid dupa cercei. Te priveste, te amusina si esti convinsa ca ti-a injectat nemurirea cand tu nu erai atenta si fierbeai apa de cafea dimineata, acum trei zile. Ca o nebuna, iesi in rochia ta si devii o tinta in miscare. Hoarde de diavoli pe urmele tale, caini infometati pe pasii tai. Te intorci cu degeraturi, toata vanatai, o rana pulsanda, dar crezi ca ai remarcat ceva? Halal! Mananci bomboanele trimise de el de cu seara si te culci leganata de vise dulci.
Esti otravita. Mori incet. Si, daca ti-ar spune cineva, daca te-ar trage Dumnezeu insusi de maneca, nu ti-ar pasa. Iti faci coliva cu mana ta si cu neasemuita dragoste macini nuci si zahar cu degetele goale. Surde iti sunt urechile, doar palmele aud. Un singur cantec, o singura melodie, o singura struna: alea strunite de el. De barbatul de care va povestesc eu acum. Cel cu talpile inmuiate prin inimi. De tot felul: mari, darze, plapande ca o frunza toamna, sperioase, impetuoase, navalnice, tinere, dresate, tacute sau volubile. Rosii. Degeaba te uiti la mainile lui. Mainile-i sunt curate. De dependent. De dragoste.
Tu esti linia alba intinsa azi pe o oglinda. Te tine o vreme acolo. Nu se repede. Te rasfira, iti sufla aer in aripi, te rasfata cu privirea si cu gandul. Te lasa sa-i poposesti in vise. Si acolo te ia si te modeleaza. Iti frange oasele si le face prastie. Impleteste sfori din tine si-si spala pacatele cu ele. Isi acorda mantuiri pe dalele tale, pe mozaicul din nervii tai. Zeita te face si te face sa-i acorzi iertari nestiute, nespuse, pentru greseli nenumite. Tu semnezi ispasiri in alb. N-arunci o privire a indoielii spre talpile lui. Nu cauti dovezi.
Dupa aia, te spulbera. Intra cu lama ca-n branza in carnea ta. Carne de lapte. Dulce, mirosind a iarba si a miere. Tais de foc si sange, topit intr-o noapte cu luna plina. Te desface in felii. Rodie pe o farfurie, rodie pe o oglinda. Te scurgi spre margini. Si, dupa ce-si astampara foamea, dupa ce-si adoarme fiara, pleaca. Cu talpile pline de sange si cu mainile curate. De coliva ta, nu se va atinge el. Coliva ti-o vei manca singura. La noapte, te vei imbratisa. Si oasele iti vor trozni. Dintr-odata, vei fi devenit tu insati sticla. Pe care lumea va intinde, la un moment dat, o linie alba in forma de rodie.
