Unora le plac barbatii musculosi, cu pielea ceva mai intinsa decat membrana artificiala pe un parizer. Barbati care iti rup cel putin doua coaste atunci cand te strang in brate. Barbati care sfarama ziduri cu privirea si care, atunci cand vorbesc, se lasa tacere in jur. Cei care nimeresc un cui dintr-o singura lovitura de ciocan. Iar cuiul intra drept, niciodata cu deviatii, nici macar cu o inclinatie de doua-trei grade amarate.
Barbatii musculosi poseda masini cu multi cai-putere. Si viseaza mereu la si mai multi cai-putere, oricat de mare ar fi numarul celor prezenti. Cand se urca in bolizii lor, caii sunt facuti sa pufneasca si sa fornaie si sa dea naravasi din picioare. Caci asa se poarta barbatii-barbati: ca niste zmei, arunca ei inainte cu sapte poste buzduganul. Satul intreg sa se ascunda in case, iar femeia sa se primeneasca, sa se fragezeasca si sa se impodobeasca.
Barbatii musculosi, cand iesi cu ei in oras, se poarta de parca intreg universul ar conspira sa li te fure. Din acest motiv lesne de inteles, ei stau cu narile umflate si vorbesc sacadat ca sa stie toata suflarea urbana cu cine au de-a face si ce risca sa pateasca. Am mai observat o treaba: ei, cand termina un pachet de tigari, nu-l lasa intreg. Il stalcesc si-l botesc dintr-o singura strangere de atotputernic pumn. Au maxilare puternice si patratoase intre care incape si o gogoasa intreaga, plina de gem fierbinte, ca iesit din focurile vesnice pentru mine, numa’ bune pentru ei.
Nu si mie, insa. Nu si mie. Fac ce fac si tot cu un lesinat sfarsesc.
Pispirii, slabuti, cu haine care par mereu sa le fie cu trei numere mai mari. Barbati care asculta cam aceeasi muzica, care nu stramba din nas in fata depresivilor mei, ba mai mult, au talentul si priceperea de a arunca sare din lacrimi pe rani. Androgini, na! Oameni carora nu le e rusine sa se afiseze cu un volum de poezie si nici nu spun cu teama ca vorbesc si franceza, vai, mie, o limba “atat de gay”. Barbati care nu-si admira freza in lacul pantofilor.
Sigur, ei nu stiu nici sa repare masina de spalat atunci cand aceasta o ia la goana prin baie. Dar stiu sa ma priveasca asa cum imi place mie: cu acel amestec de vulnerabilitate si dorinta, cu pofta si cu dor, nu ca si cum mi-ar lipi pe frunte o stampila de la notariat pe care sa scrie „bunul lui Costel”.
Prietenele mele nu-s de acord. Si-mi spun mereu ca, daca ar veni o furtuna mare, un dezastru natural, o calamitate, in fine, chiar si o bomba atomica, si un copac ar cadea peste mine, pispiriii mei n-ar fi in stare sa ridice buturuga mare care le-a rasturnat jumatatea mica. Iar daca, prin cine stie ce virus produs in laboratoarele CIA, oamenii ar deveni vampiri canibali, ca-n filmul acela horror britanic, si noi doi ne-am refugia intr-o pivnita, iar el ar trebui sa impuste, pac-pac, unul cate unul, dusmanii care ne-ar impresura, infometati si extrem de dornici sa puna gura pe hemoglobinele noastre, sigur umarul, fragil si deloc de rugbist, n-ar face fata marii incercari si cine stie cu ce dizlocare s-ar alege in urma reculului armei. Si, bineinteles, dracu’, praful si pulberea s-ar alege de amandoi.
Sunt cam inconstienta, recunosc. Si stiti si voi vorba aceea, cum iti asterni, asa dormi, iar somnul meu viitor nu se arata prea sigur, nu, langa asa barbati cu cordul mare si bicepsul mic. Dar ce sa-mi cereti! Cordul meu bate tare in preajma lor si casca din toate valvele in preajma celorlalti!
Jeansi, camasi lejere si sandale, biciclete. Pe aici ma invart si-mi place. Mda, probabil ca in jungla sansele de supravietuire ale cuplului meu sunt nule. Nu-i bai. N-avem oricum vocatie de alfa. Dati cu pietre, nu vom asigura perpetuarea speciei.
