Sa zicem ca te-ai indragostit. In cinstea acestui fapt, ai inceput sa mergi pe tocuri de doisprezece centimentri desi te dor cumplit picioarele. Cand te intalnesti insa cu el, nu stii cum sa grabesti pasul si uiti de acele intepatoare din gambe. Tot din aceasta cauza, ti se intampla sa ramai dimineata cu sticla de lapte suspendata in mana, la jumatatea drumului dintre frigider si ceasca de cafea. De asemenea, desi e toamna, mereu sambata te surprinde pe strazi fara adapostul protector al unei umbrele, in ploi reci si in ceturi profunde. Esti asadar indragostita. Fiecare intalnire e macinata de teama pe o parte („daca nu vine? daca s-a indragostit de alta? daca autobuzul 300 a fost desfiintat printr-o hotarare abuziva a consiliului local si presa a omis sa ne anunte? daca l-a muscat un caine? daca a facut inundatie, a alunecat pe gresie si acum are un picior si doua maini in gips si n-a putut sa ma anunte pentru ca n-a mai ajuns sa-si plateasca factura la mobil si nici mama lui n-a facut-o pentru ca a plecat brusc, inainte de accident, in pelerinaj in tara sfanta?” – astfel de ganduri absurde ne trec adesea prin cap) si, pe de alta parte, de incantare („parca niciodata n-am fost mai frumoasa”, „parca niciodata nu am fost atinsa asa”, „si ce gropite face, si cum mormaie dimineata cand se intinde dupa mine in pat, si cat de stangace e cand isi calca o camasa, si, si, si”, iar rezultatul este o inima care bate in moduri ciudate, dupa ritmuri africane necunoscute oamenilor de rand, insa perfect inteligibile tie.
Ai vrea sa haladuiesti prin acele taramuri toata viata. Sa nu te doara nicicand picioarele, sa te hranesti numai cu miere de albine si sa nu simti ca ti-ar lipsi ceva, fiecare neliniste sa-ti fie compensata de un sarut, fiecare tremur de teama platit cu o imbratisare. Caci asta face dragostea la inceput. E extrem de generoasa. De darnica. Toarna balsamul uitarii peste suferintele noptii. E ceva absolut miraculos. Si de-asta ai face orice ca miracolul sa dureze. Ca bula aceea sa nu se sparga niciodata. Ca acel curcubeu sa tina permanent si sa va catarati in fiecare zi pe el ca cei mai buni alpinisti ai lumii. Unii pe care nici macar gravitatia nu-i invinge.
Ceea ce desigur nu se va intampla. Clopotul va crapa. Acum depinde ce va intra prin acele fisuri, ce-si va face loc in noul peisaj cucerit. Pot sa fie flori frumoase si cuminti, crizanteme si bujori, sau vreo buruiana cu nume vulgar, imposibil de pronuntat aici, si miros urat. Si pentru asta, chiar in mijlocul nebuniei, al tornadei, cumva trebuie sa ne agatam de o urma de ratiune si sa judecam chiar daca o facem doar cu o bucatica infima a creierului nostru. Caci, indragosteala asta mai are si neajunsul – pe care atunci nu-l percepem deloc insa ca un impediment – de a ne amorti ratiunea, de a o trimite intr-un soi de stare vegetativa.
Odata cu ea, simtul critic si judecata sufera avarii grave. Sunt oarbe, surde si ciunge. Sunt complet mutilate. Si e posibil ca, din cauza faptului ca nu mai functioneaza la parametri normali, sa ne confere date false. Informatii eronate. Supraevaluari. Cum ca El ar fi un Adonis, de pilda. Cum ca e inteligent. Si bun. Si amabil. Si saritor. Si dragut cu batranele. Ei, daca il vedem „prea roz” si purtator de vreo sapte aure, atunci ar trebui ca, in strafundurile noastre, ceva/ cineva sa traga semnalul de alarma. Sa zicem stop si sa mai gasim si niste griuri. Stiu ca va fi greu, poate chiar imposibil. N-ar fi prea rau nici sa incepem sa le inventam daca propria perceptie nu ne mai ajuta. Socul trezirii va fi depasit mai usor.
Tot in procesul asta nebulos, ne dispare si bunul simt. Da, da, chiar asa. Si incepem sa ne visam mirese. Unele dintre noi, cel putin. Picioarele capata o vointa a lor si ne pomenim, ca niste somnambule, prin magazine de rochii de mireasa si dand tarcoale pe la starea civila, cu gardienii uitandu-se ciudat la noi. Daca ti se intampla sa zabovesti mai mult de 10 secunde in fata unui magazin cu verighete, e clar. Nu prea ai cum sa-ti opresti mintea s-o ia razna si fantezia sa stea in loc. Dar macar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune lui nimic.
Pe langa toate cele mai de sus, mai patim o treaba rusinoasa. Ne dispare personalitatea. Incet incet, incepe sa arate ca o haina jerpelita, cu colturile desirate si tesatura tocita. Unde mai deunazi era flamboaianta si stralucitoare, azi ne pomenim cu ea aratand monahal si umil. In locul ei, se instaleaza vesminte, fermecatoare, nu zic ba, imprumutate de la El. Si care ne sunt ba mici, ba mari, ba lalai, ba ne evidentiaza parti pe care le-am dori ascunse. Nu mai raspundem prietenelor la telefon caci le gasim brusc ingrozitor de plicticoase, mai ceva ca niste fete de pension. In schimb, amicii lui sunt niste parteneri grozavi de distractie.
Cam astea ar fi fetele nevazute ale faimosului „coup de foudre”. Mda, stiu ca am vorbit degeaba pe aici si ca, in cazul in care ati avut rabdarea sa cititi pana la sfarsit, vorbele mele va vor intra pe-o ureche si vor iesi pe alta, cufundate in dizgratie si oprobiu. Asta daca au reusit sa va strapunga balonul.
