Exista multe femei care raman cu nostalgia primei iubiri multi ani dupa ce aceasta a fost consumata. Daca se intampla sa treaca prin locuri familiare, sa revina cumva la locul faptelor, sa dea peste o scrisoare (in cazul in care corespondenta mai era la moda in epoca respectiva), un tremur aproape imperceptibil al membrelor inferioare se instaleaza, cu tot controlul din partea ratiunii. Credeau ca au uitat, ca toate au fost imbalsamate, ingropate, izolate intr-un coltisor departe de prezent. Faptul este oarecum explicabil. Adolescenta ramane o varsta de aur, o varsta a promisiunilor, a avantului si careia ii duci dorul mai ales cand constati ca pe pielea ta s-a cam depus praful dezamagirilor si al oboselii.
Insa cat de departe poti merge cu dorul si jalea dupa prima iubire? Unele merg atat de departe incat incep sa-i caute pe destinatarii sentimentelor de atunci. Timpul trecut ajunge sa infrumuseteze tabloul. Idilismul se instaleaza cu toate culorile frumusetii si ale sperantei. Cand ti-e dor de o anumita stare, de un anumit „eu” pe care nu il mai regasesti acum, ajungi sa impopotonezi cu tot felul de accesorii o realitate trecuta. De pilda, te poti trezi uitand ca el avea cosuri si, in loc de asta, ii daruiesti, generoasa din fire, un ten de portelan. Nici neindemanarea si stangacia tipice varstei adolescentine nu te mai irita, ci, din contra, ti se par dragalase. Cu alte cuvinte, iti mistifici povestea, te mistifici pe tine si-l mistifici pe el. Acum, in lumina privirii intoarse spre trecut, totul pare mai frumos si mai minunat decat era, de fapt. Ajungi sa te inscrii pe site-uri care-ti promit reintalnirea cu cel care-ti facea inima sa bata mai tare acum vreo 10, 15, 20 de ani.
Interesant este ca ajungem sa ne intrebam „Oare ce o mai face X?” abia atunci cand simtim ca relatia prezenta este plina de fisuri. Ani la rand, nu ne-a tulburat niciun fel de gand referitor la X si, dintr-odata, parca am dori sa stam cu el la o cafea. Nemultumirile actuale isi cauta leacul in trecut. Este un paradox. In loc sa ne proiectam noi iubiri, imagini viitoare ale propriilor noastre persoane, ajungem sa ne oglindim in trecut, chiar daca acesta nu a fost intotdeauna roz si luminos. Avantajul consta insa in familiaritate. Deja stim. Cunoastem riscurile si capcanele si ne mintim ca, de data aceasta, ne-am putea proteja de ele. Un barbat nou, o poveste noua ar presupune un teren necunoscut, pe care n-am sti sa ne miscam decat cu dificultate.
Ceea ce uitam insa este ca si el, subiectul reveriilor noastre, s-a schimbat. V-ati intrebat in ultimul timp cum a evoluat „primul” vostru? Cum este el acum? A ajuns alpinist sau si-a dat seama, pe parcurs, ca e mai rentabil sa fie un directoras de vanzari cu laptopul atasat de mana si rate la banca? Mai canta sau a ajuns programator? Ii mai plac baile lungi sau a ajuns la concluzia ca e mai bine sa traga de fiare intr-o sala? Ii mai place rock-ul sau a ajuns sa creada cu toata taria ca house-ul cu repetitiile obsesive si uniformitatea lui e mai potrivit, mai adecvat noilor timpuri? Mai viseaza la o calatorie in jurul lumii sau isi doreste o a doua casa in Pipera?
Cele mai multe reintalniri cu trecutul sunt crude. Prezentul pare sa-si lateasca pe chip un ranjet batjocoritor atunci cand il confruntam cu visurile si idealurile de atunci. Si nicicand grimasa asta nu pare sa fie mai urata decat atunci cand ne intalnim cu o fosta iubire. Ridurile noastre le regasim la el, esecurile noastre se oglindesc in cinismul lui, luptele noastre pierdute se prezinta si la el, sub alte forme. Oricat de multumite am fi de viata noastra actuala, oricat de implinita ar parea ea, nu va fi totusi cea pe care ne-am imaginat-o. Pentru ca, pur si simplu, niciodata nu e. Si mereu vom avea o strangere de inima gandindu-ne cum ar fi fost daca… Insusi esecul povestii de atunci este pus pe seama imprejurarilor exterioare, a unor factori care nu tineau neaparat de protagonisti. Chiar daca atunci l-am acuzat pe el, acum il absolvim de orice vina si nostalgia ni-l infatiseaza curat ca lacrima. Nu noi, niciunul dintre noi, nu e responsabil, ci lumea, doar lumea, mediul, situatia, circumstantele. Dar acum, acum suntem mai maturi si am sti cum sa luptam pentru noi si pentru dragostea noastra. Aceasta este minciuna frumoasa pe care o urzim atunci cand ne pomenim scufundate in reverii.
O posibilitate, o noua sansa, o noua poveste. Stergem timpul si, desi avem 30, 40, 50 de ani, ne aruncam unul in bratele celuilalt cu aceeasi fervoare, cu aceeasi inconstienta de la 15-20 de ani. Ne prefacem nemuritori, ne simtim zei, gustam iarasi intensitati uitate. Sau doar ramanem cu ochii in gol visand la ele. La asta visam.
Daca ne-am trezi insa fata in fata cu ei, cu primii nostri, s-ar putea si sa constientizam inca o data de ce n-am rezistat impreuna. S-ar putea sa vedem limpede ce s-a intamplat si sa realizam ca nu exista vinovati in afara, ca tot timpul asta am creat o fantezie, am eliminat elementele care ne displaceau si am completat golurile ramase cu produse ale imaginatiei noastre. Confruntarea cu realitatea s-ar putea sa iti lase un gust amar, dar si sa te faca sa te placi mai mult pe tine, cea reala, in carne si oase.
Voi v-ati mai gandit la primele iubiri? V-ar placea sa va reintalniti cu ele? Daca ati fi puse in fata lor, cum ati reactiona? Le-ati intoarce spatele sau ati incerca sa le imbratisati? Ati fi stanjenite sau entuziasmate?
