Au fost odata ca niciodata niste barbati care, atunci cand nu mai puteau trai fericiti pana la adanci batraneti, uneori chiar pana la a doua tinerete, isi luau inima in dinti si pronuntau cuvintele magice: despartire sau divort. Femeia parasita ramanea undeva in urma, sa-si linga si sa-si oblojeasca inima facuta bucati.
Asta se intampla odata ca niciodata. Astazi statistica incepe sa contrazica tendinta din trecut. Astfel, femeile incep sa fie ele primele cele care gasesc puterea de a face pasul cel maret spre o noua viata. Sunt primele care calca pragul unui tribunul, intentand cererea de divort.
In acest sens, am auzit marturisiri dintre cele mai ciudate. Cineva povestea ca avea o casnicie de sapte ani. Convietuirea era una armonioasa, dar scanteia, vesnica si blestemata scanteie, se stinsese de multa vreme. Bizar este ca rutina isi facuse un culcus atat de confortabil incat cei doi nu pareau sa constientizeze.
Faptul ca a vorbit cu o prietena despre relatia ei de cuplu a facut-o pe X sa-si dea seama ca, de fapt, nu are ce-si doreste. Cum a intrat in casa, sotul si-a dat seama ca ceva se intamplase si a intrebat-o „Ma parasesti?”. Urmatoarea intrevedere a avut loc la tribunal.
Un prieten povestea cum iubita lui si-a facut intr-o buna zi bagajele si pe o voce perfect egala, fara nicio lacrima pe obraz, l-a anuntat ca pleaca. Pur si simplu. Cel putin din punctul lui de vedere.
Si exemplele pot continua. Cum s-a ajuns in punctul in care femeile incep sa spuna „Adio” in loc sa ramana pe chei, fluturand o batista, spre el, vaporul care se indeparteaza spre zari necunoscute lor?
Se crede ca femeile au ajuns sa fie mai exigente, sa se impace mai greu cu imperfectiunile unei relatii. Ne conformam din ce in ce mai greu rutinei, asteptarile noastre sunt mai mari si, dupa o vreme de incercari, ajungem se ne desprindem mult mai usor decat am fi facut-o in alte vremuri, cand dependenta de ei era sporita, pe langa factorul emotional, si de factori sociali si economici. Spre deosebire de barbati, care par sa tolereze cu mai mare usurinta lipsa comunicarii reale si care par sa se multumeasca cu o relatie „calduta”, dar confortabila, femeile au capatat puterea de a spune „nu, multumesc” mai mult decat o faceau inainte.
Unii barbati sunt absolut surprinsi, plecarea partenerei de viata ii ia complet pe nepregatite si abia atunci incep sa se intrebe „Oare ce-am facut? Unde am gresit? Munceam prea mult? Nu-i acordam suficienta atentie? M-a parasit pentru altul?”, cautand explicatii dupa ce faptul s-a consumat deja. Uitasera ca sotiile lor nu sunt numai mame sau neveste, ci sunt, in primul rand, femei si vor sa fie tratate ca atare.
Mai exista si cazul celor care parasesc tocmai pentru ca le este teama sa nu fie abandonate. Acestea miros ca ceva nu merge, nu este in regula si atunci aleg un rau mai mic in locul unuia mai mare.
Asta nu inseamna ca o hotarare de o asemenea importanta este usor de luat, mai ales cand cei doi au impreuna un trecut indelungat. Intotdeauna sa pornesti pe un nou drum, necunoscut, este o intreprindere dificila, ce presupune curaj, dar si o cunoastere adecvata a situatiei care ne asteapta. Sunt doua lupte care trebuie duse: prima consta in desprinderea de trecut, care poate fi resimtita ca un soc sentimental greu de suportat. Ne amintim momente frumoase, gesturi minunate si este extrem de greu de acceptat faptul ca ele nu se mai intorc, ca nu vom mai retrai povestea. De fapt, in multe cazuri, de dragul unui trecut pe care avem tendinta sa-l idealizam, persistam intr-o relatie care a incetat de multa vreme sa ne mai satisfaca. Proiectam lumina minunata a trecutului asupra unui prezent care e, de fapt, mohorat, refuzand sa-i vedem griul real.
O a doua temere care se profileaza este legata de viitor: ne intrebam „Si acum, incotro? Ce fac eu cu viata asta, pentru care nu am instructiuni de utilizare?”. Si aici pare sa domneasca cenusiul sau, cel putin, o culoare incerta.
Faptul ca am inceput sa capatam incredere in noi, faptul ca am regasit o putere pe care nu credeam ca o putem avea nu poate decat sa ne bucure. Am invatat sa ne gestionam viata si viitorul, sa ne facem o valiza in care sa ne punem, pe langa haine si cosmetice, vise noi si sperante care nu au fost maculate de trecut. Si daca ne mai poticnim pe drum, nu este o tragedie. Ne putem ridica de jos.
Voi cum ati spus „adio”?
