Unul dintre obiceiurile atasate vietii amoroase din trecut si pe cale de disparitie acum a fost cel al corespondentei. Iubitii, logodnicii, sotii, cu totii purtau o corespondenta ce putea sa acopere ani intregi din vietile lor. Nu era nevoie ca unul dintre ei sa fie plecat peste mari si tari pentru ca celalalt sa ia loc la scrin si sa inceapa sa deseneze cu condeiul acele litere purtatoare de mesaje. Cupluri care locuiau in acelasi oras intretineau un schimb animat de bilete. Aceste foi de hartie, innegrite de cerneala sentimentelor, aveau un rol important in modul in care o relatie decurgea.
Pe vremea cand oamenii erau timizi si cuvintele mari nu puteau fi spuse fara roseata in obraji, uneori fara lesinuri, cand sentimentele erau invelite intr-o pudoare a gingasiei, hartia putea sa poarte in ea ceea ce buzele nu puteau rosti.
Astazi, nu putem decat sa fim recunoscatori pentru aceste marturii pe care le putem lectura, cu ochii nostri grabiti, superficiali, dar lacomi. Scrisorile de atunci au capatat valoare de documente. Sunt „inregistrarile” la cald ale unor alte timpuri, arhiva de sentimente si trairi ale unor oameni pe care nu i-am vazut niciodata, dar care se dezvaluie atat de cald azi. Sunt recunoscatoare pentru corespondenta dintre Chopin si Georges Sand, pentru cea dintre Oscar Wilde si lordul Alfred Douglas, dintre Sartre si Simone de Beauvoir.
Ne intrebam insa daca cuplurile contemporane mai pastreaza acest nobil si frumos obicei. Sigur, acum avem alte mijloace, mult mai rapide si mai comode (e-mailul, sms-urile), dar nimic nu se poate compara cu infrigurarea iubitilor de altadata, cu asteptarea postasului. Mesajele ajungeau mai greu si erau, tocmai din aceasta cauza, mult mai pretuite. In calea dragostei, puteau sa stea razboaie si furtuni, hartiile ajungeau uneori partial distruse, cerneala se intindea, ochiul nerabdator si mana nervoasa incercau sa adune, sa reconstituie mesajul original.
O tanara isi petrecea noptile in stare de veghe, intrebandu-se mereu si mereu de ce nu mai suna postasul odata. Destine erau marcate pentru totdeauna, casatorii anuntate, afectiuni muribunde, toate acestea erau exprimate in scrisori care, uneori, ajunse in maini nepotrivite, se puteau transforma in obiecte de santaj si amenintare. Foile purtau mirosul si atingerea unice ale persoanei iubite.
Oamenii aveau mare grija de ele, le legau in panglici frumoase si le pastrau in cutii de corespondenta, viata lor sentimentala devenea obiect de cult.
In plus, sa redactezi o scrisoare necesita respectarea unor reguli, o stapanire a cuvantului, mereu alegeri dificile pentru expresia cea mai eleganta, capabila sa redea cel mai bine tumultul sufletesc. Ma indoiesc ca azi depunem in scrierea unui sms macar a zecea parte din efortul iubitilor de altadata. O fraza bine mestesugita aducea iertare, reaprindea o scanteie. Nu simtiti uneori ca am pierdut ceva, ceva esential si atat de frumos, ca am fost vaduviti de una dintre cele mai poetice manifestari atunci cand aruncam o privire indiscreta in corespondenta celor de altadata?
Eu, cel putin, ma simt saracita. Cu toate capriciile si poftele pe care ni le putem satisface azi, tanjesc dupa acea infrigurare, acea teama. Degetele mele nu au cunoscut niciodata tremurul desfacerii sigiliului unui ravas. Nu am experimentat niciodata acea complicitate, nu am primit niciodata un rol in acest ceremonial. Nicio fraza scrisa nu a nascut indoiala sau siguranta in mine, nu am stat niciodata sa calculez numarul de zile in care o scrisoare ajunge la mine, nu mi-am pregatit niciodata sufletul pentru a-i iesi in intampinare, n-am tresarit atunci cand cineva a batut la usa gandindu-ma ca poate, ca printr-un miracol, misiva a venit inainte de vreme.
Acum avem mailuri. Mailuri in care nu ne mai obosim nici macar sa folosim majuscule la inceput de propozitii. Avem o saracie a cuvintelor si a exprimarilor, avem o stereotipie a manifestarilor, cuvintele care-mi sunt spuse au mai trecut prin zece mii de guri si de taste. Nu mai avem cutii si panglici, ci casute postale si infamul buton de „salveaza”. Cream si noi arhive, dar, vai, sunt atat de seci, de schematizate, iar singura corespondenta pe care o mai exersam este cea de afaceri, prin care suntem dresati sa trecem concis la subiect, sa fim politicosi, insa cu moderatie, pentru a nu parea slugarnici.
Secolul vitezei sa insemne oare ca „trebuie sa-i dam bice” chiar si cand iubim?
Hai sa facem un exercitiu. Sa ne asezam la masa, sa incercam sa gasim prin papetarii hartie speciala de corespondenta, sa facem gestul ce acum pare atat de desuet de a lipi un timbru, si sa lasam frazele sa curga. Chiar daca nu stim inca numele si adresa destinatarului.
