Nu mai departe de saptamana trecuta stateam la o masa cativa prieteni si, din vorba in vorba, discutia a deviat catre povestile preferate si am inceput care mai de care sa explicam celorlalti care si de ce este cea mai frumoasa poveste, cum arata cartea respectiva, ce fel de poze avea si cum ne speria sau, dimpotriva, ne dadea o stare de bine lectura in cauza. Lungindu-se foarte mult intrevederea, ne-am trezit in mijlocul noptii patru oameni in toata firea sezind la lumina unei veioze, band ceai de soc cu lamaie si spunind povesti. Mi-a aparut in fata ochilor o imagine din „La Medeleni”, cea in care copiii mancau intr-o noapte cu aceeasi lingura din borcanul cu dulceata, ca si cum nimic altceva nu exista pe lume si, mai ales, ca si cum nu peste doar cateva ore aveam sa ne reluam mutritele serioase si sa plecam la serviciu.
De atunci ma tot gandesc la povesti; la povestile din copilarie, scrise de altii, la povestile de mai tarziu, in care eram ancorati fara voia noastra si la povestile de acum, povesti pe care le scriem noi. Cred ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Cand eram mai mici ne faceam singuri loc in basmele pe care le citeam; ne numeam singuri Alba ca Zapada, Cenusareasa, Greuceanu, Ileana Cosanzeana, dar, ce-i drept, stiam sfarsitul, stiam exact ce se va intampla cu eroii nostri preferati si alegeam in deplina cunostinta de cauza.
Acum scriem propriile noastre povesti; este adevarat ca nu stim sfarsitul, dar, de data aceasta, putem participa activ la crearea lui. Mai auzim in jurul nostru observatii ca „Lucrurile nu se intampla ca in basme!” – hm… dar lucrurile se intampla ca in basme! Exceptind metaforele de rigoare, povestile sunt fapte extraordinare intamplate unor oameni extraordinari. De ce nu ar fi fiecare dintre noi acel om deosebit despre care s-a scris o poveste?
Povestea mea, povestea ta sau povestea ei nu sunt cu nimic mai prejos decat basmele lui Ispirescu sau decat povestile Fratilor Grimm. Nu imi plac fatalismele ca „Aceasta sunt eu si n-am ce-i face!”…. aaaaa….. „Aceasta vreau sa fiu eu!” este cu totul altceva. Orice om este prefectibil si poate ca cel mai frumos dar ce ne-a fost dat este acela de a ne putea scrie propria poveste singuri, nu de a fi obligati sa o lasam in mainile altcuiva. Ceea ce suntem depinde de fiecare dintre noi si putem alege povestea in care dorim sa ne facem loc.
Cu totii avem povesti, nu-i asa? Mai vesele sau mai triste, cu succese si esecuri – important este ca in Povestea Mea eu sa fiu personajul principal si sa aleg cine intra in basmul meu si cine nu. Sunt sigura ca aveti povesti, povesti pe care, daca doriti sa le impartasiti, le astept pe mail-ul meu: ruxandra.manolache@enjoystyle.ro.
In ce poveste alegem sa fim saptamana aceasta?
