The Imaginarium of Dr. Parnassus – omagiu scenei

Dupa o prima tentativa esuata (chiar si aparatura celor de la Cinema City mai da rateuri, supraincalzindu-se, culmea, intr-o duminica geroasa), am reusit sa vad The Imaginarium of Dr. Parnassus. Pe care il asteptam cu nerabdare, asa cum am tendinta sa astept cam orice iese din palaria regizorala a lui Terry Gilliam.

Se tot vorbeste despre dimensiunea magica a cinematografiei. Despre sansa de a purta spectatorul in lumi pe care nu are puterea sau instrumentele de a si le crea singur. Iar Terry Gilliam este un cunoscator si un practicant al magiei. Filmul chiar de la asta pleaca. Avem o trupa de saltimbanci, creaturi ciudate, cum nu ne mai este dat sa vedem astazi, dar care s-ar incadra in balciurile medievale. Un pitic, un batran ca timpul, un june si o tanara de 16 ani compun aceasta bizara trupa de artisti. Ei bat strazile londoneze oferind intr-un limbaj la fel de vetust ca si postalionul in care calatoresc sansa de a intra in “imaginarium”. “Imaginariumul”, in care se intra printr-o oglinda ponosita, ca mai toata lucrurile ce compun tristul decor al circului nostru, este insa o lume de o luxurianta superba. O feerie in culori pastelate venite sa constrasteze cu mizeria din afara. Dar parca si Alice trecea tot printr-o vizuina, nu? Este o calatorie spre mintea noastra, spre propria imaginatie, spre inconstient, dar in care exista si un basm si o alegere ce trebuie facuta la un moment dat, reiterand vechile mituri si dihotomii despre bine si rau, despre ispita si rezistenta in fata ei. Nu va faceti griji insa, caci aceste aspecte “morale” nu cad greu, nu sufoca filmul.

Razbat in filmul lui Terry Gilliam si ecouri faustiene, cu un pariu intre un batran si diavol si cruda rasplata pe care acesta vine s-o incaseze. Insa, mai mult decat firul si dilemele morale, accentul cade pe imagine. Nu vorbim despre acea euforie vizuala a unui Avatar, de pilda, desi si Gilliam foloseste computer generated animation. El o utilizeaza insa in alte moduri. Desi generata pe calculator, “scamatoria” vizuala are o aparenta “retro” si se imbina cu decorurile de carton care compun, de exemplu, o padure. Pe alocuri, imaginile au accente suprarealiste, iar elementul grotesc atunci cand e folosit, nu are rolul de “speria” direct spectatorul, ci de reactualiza frici mai vechi, de a trezi ecouri din povesti auzite deja. Pentru ca, asa cum explica Dr. Parnassus, povestile sunt cele care tin universul in miscare. Mie mi-a parut ca un omagiu adus tuturor artelor spectacolului, tuturor povestitorilor si mai ales celor care si-au pierdut spectatorii. Un omagiu trist asadar caci acea lume apusa si care trosneste din toate incheieturile este, pentru scurt timp, revitalizata de un escroc, in asa fel incat sa fie in concordanta cu lumea prezenta. Trebuie sa vedeti filmul ca sa stiti la ce ma refer.

Referitor la poveste si la simboluri, trebuie sa recunosc ca exista multa improvizatie in unele puncte, alte aspecte par neglijate si sufera de un aer al abandonului. Narativ, filmul nu sta excelent. Suntem invadati de imagini si mai putin de etape logice, de dezvoltare a povestii. Si nu, nu e vorba de a accepta fantasticul ca pe una dintre regulile jocului. Caci am incheiat acest pact inca de la inceput si am fost un spectator de buna credinta. Ci de faptul ca si el, fantasticul, trebuie sa aiba coerenta. Care ii cam lipseste acestei pelicule. Fanilor lui Terry Gilliam (printre care ma numar si eu) le va placea probabil. Ceilalti insa nu stiu daca vor avea rabdare cu el. The Imaginarium reuneste multe dintre caracteristicile “stilului Gilliam”, ii recunosti mana de la primele cadre.

“The Imaginarium”, fara sa fie un film excelent, intrucat povestea pare deficitar “innadita” in unele parti, mai reprezinta un fel de omagiu, fapt evident mai ales pe generic unde apare A film made by Heath Ledger and Friends. Acesti prieteni sunt Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell care i-au preluat pe rand rolul. Gilliam a fost extrem de ingenios si, servindu-se de un artificiu al povestii, nu a abandonat filmul in momentul decesului lui Ledger chiar in timpul filmarilor. Iar replicile rostite de Johnny Depp la un moment dat, despre tineretea vesnica a unor personaje ca James Dean si Printesa Diana, nu te pot face sa nu-l incluzi si pe Heath Ledger in acea ilustra galerie.

Terry Gilliam mai demonstreaza inca o data ca are imaginatie. Acea imaginatie fertila, monstruoasa, care naste intruna si intruna si de neoprit. O imaginatie care ofera festinuri vizuale. A uitat cineva performanta din Tideland? Sau pe cea din Regele pescar? Care, intre noi fie vorba, au fost niste filme mult mai unitare si mai inchegate ca acesta. Ei, Gilliam isi reconfirma capacitatea de a delira vizual.