Fiecare dintre noi in momentul in care intra intr-o sala de cinema are un anumit set de asteptari. Unii vor emotie. Altii vor poveste cu multe curbe si cotituri, cu puncte de criza si o intriga complicata. Mai sunt si dintre cei care vor sa fie miscati artistic.
The Artist a avut parte, dupa ce a luat Oscar pentru cel mai bun film, cea mai buna interpretare masculina pentru Jean Dujardinsi cel mai bun regizor pentru Michel Hazanavicius (pe langa trofeele pentru cele mai bune costume si cea mai buna muzica), de multe sprancene ridicate. Un film mut? Cum vine asta? Ce e snobismul acestei reintoarceri in timp? Nu ne-am saturat deja de pretios, de spatele intors cu emfaza elementului de divertisment? Cand noi avem filme 3D, de ce ar mai fi interesat cineva de niste pasi inapoi, pret de cateva decenii bune? Pe langa aceste intrebari, au mai circulat si o serie de glumite referitoare la necesitatea afiselor postate in anumite cinematografe prin care se precizeaza ca e vorba de un film predominant mut (exista doar vreo doua secvente cu sonor) si alb-negru, pe deasupra.
Pentru ca filmul inseamna si nostalgie, pe langa proiectie. Este o oglinda dubla: cu o fata orientata spre viitor, iar alta spre trecut. In aceasta cheie, am privit eu The Artist.
Conventia filmului mut alb-negru ii confera un anumit tip de inocenta pe care o credeam pierduta. Inocenta nu inseamna insa simplism, nici naivitate, asa cum au acuzat unii. George Valentin este o vedeta a filmului mut, care-si vede destinul profesional compromis odata cu aparitia filmului sonor. Lumea se schimba rapid in jurul sau, complicatiile se amplifica si pe fondul marelui crah din 1929, iar el, tributar unui anumit tip de estetica, refuza sa se adapteze ei, obisnuit cu un gen de cinematografie in care jocul actorilor conta enorm, iar efectele si naratiunea mai putin. Jocul ce devine, in terminologia noii generatii, care beneficiaza de atuul vocii, “scalambaialaâ€.
Dar, in buna traditie, filmul este mai mult decat atat. El abordeaza si cea mai veche tematica din lume, sursa clasica de emotie, inepuizabila: povestea de dragoste. Curata, cu linii simple, fara inflorituri, ca in vremurile bune.
Pe cat de curata e dragostea lor, pe atat e de intens jocul lui Dujardin si al lui Berenice Bejo. Dupa cateva minute, veti uita ca priviti un film mut. Expresiile lor vor comunica tot ce e de spus. Dujardin pare decupat din revistele vremii. Costume perfect croite, zambetul de reclama, acel amestec irezistibil de caldura strengareasca si pericol fatal, mustata subtire a lui Clark Gable. Filmul redevine bucurie pura, inocenta, un mediu cald, o experienta de care te bucuri impreuna cu altii. Uitati-va la expresiile celor din cadrele cu sali de cinema. In mod ciudat, va veti simti infratiti cu ei, cei de atunci, din urma cu peste 80 de ani.
Nu este un film fara cusur. De exemplu, referintele la alte filme pe care le contine vin din perioade si scoli destul de eterogene (in momentul de climax, a regasit si altcineva oaresce arome de Vertigo?). Dar ce scrisoare de dragoste e perfecta?
