Sa ne intelegem de la inceput: cine il iubeste, cine il simte pe Wong Kar-wai are multe sanse sa fie iubit de mine. Cine il iubeste pe Cortazar isi dubleaza sansele. Si Marin Malaicu-Hondrari, prin romanul sau Apropierea, e dintre acestia. Retineti-i numele desi nu e printre cele mai „prietenoase”.
Cand am deschis Apropierea, nu aveam niciun fel de asteptari. Nu-i citisem nicio alta carte domnului Marin Malaicu-Hondrari. Nici poezie, nici debutul in proza, intitulat „Cartea bunelor intentii”. Asa stand lucrurile, cumva proza lui mi-a aparut din neant. Si m-a fermecat. Cucerit. Subjugat. Nu cu catuse, ci cu funie de matase.
Apropierea e o poveste de dragoste oglindita de sase oglinzi si tot atatea personaje. Adrian, Maria, Vanessa, Dan Parfenie, Lidia, Dana. Lor li se adauga cel numit The Great, care pastreaza tacerea, desi poet. Povestile lor incep sa se desfasoare pornind de la un pariu, de la un joc, ce mi-a adus cumva aminte de filmul Jeu d’enfants. . Poetii: Adrian si The Great trebuie sa dispara in lume, sa-si piarda urma timp de cinci ani. Dan Parfenie refuza jocul si ramane acasa. Lidia e matricea feminina, „la madre de la poesia”, numita si Stapanita. Adrian alege Spania, obsedat fiind de literatura de limba spaniola, in special de Cortazar, Borges si Marquez. Aici, isi duce viata intr-o rulota, ca paznic al unui parc auto. Si tot aici le intalneste pe Maria, femeia spaniola, si pe Vanessa, argentinianca pasionata de poezie, dar implicata in tot feluri de afaceri ilegale cu ite greu de deslusit. Dana este o alta imigranta romanca, studenta in Cluj, care se muta la mama ei stabilita in Cordoba. Si tot o victima a poeziei. Poezia o duce in bratele lui The Great.
Poezia, cumva sinonima dragostei, este laitmotivul romanului lui Malaicu-Hondrari, firul rosu constant. Ea leaga si dezleaga, ea face si desface. Si nu ii este teama nici de neverosimil. Ca in realismul magic. Panzele ei se intind de la Madrid in Romania, de la Cordoba la Berlin si, apoi, peste ocean, la cealalta Cordoba, cea argentiniana, si Buenos Aires. Personajele sunt frumoase, frumoase ca eroii lui Wong Kar Wai, si se misca la fel de estetizat in tesatura narativa. Cele sase personaje se intersecteaza, de cele mai multe ori absolut accidental, sunt impinse ici si colo de diverse episoade, unele cu iz de roman politist, in mult fum de tigara si aburi bahici, dar toate acestea sunt doar pretexte. Exista doua ritmuri ale prozei lui Malaicu-Hondrari: unul alert, cu intamplari si rasturnari de situatii, cu miscari rapide, urmariri, masini in noapte, trafic, arestari, imigranti, si altul, al starii de poezie, care se insinueaza, trece de la unii la ceilalti, contaminand si cele mai prozaice situatii. Poezia ca modus vivendi.
Fiecare personaj in parte sta in picioare de unul singur, este o creatura hibrid, din carne si din poezie. Nu va ganditi ca stilul este unul greoi, din contra, scriitura lui Malaicu-Hondrari este una epurata, una respirabila, lipsita de zorzoanele figurilor de stil, acestea sunt mai degraba minimale, dar are o muzicalitate, un rafinament al ei, mai degraba intern. Polifonia, prin vocile celor 6 „caini romantici” (titlul unui volum de versuri al lui Roberto Bolaño), da senzatia unui patch-work literar perfect sustenabil insa, romanul structurandu-se in capitole purtand numele personajelor si deschizand, fiecare dintre ele, o noua perspectiva, relatand un nou episod.
Cei sase nu se bucura de spatii egale. Adrian este elementul comun, de legatura, care trece prin povestile celorlalti. Lidia si Dan Parfenie, de exemplu, au partituri mult mai subtirele. Lidia, de fapt, nu exista decat pentru a da curs unui fel bizar de ars poetica. Si pentru a-i astepta pe ratacitori. „Replicile” Danei sunt ceva mai stufoase. In ciuda acestor inegalitati de “reprezentareâ€, merita observate tocmai diferentele stilistice intre „discursuri”, diferente care le confera individualitate celor care le rostesc.
Stiti ce mi-a placut la romanul lui Marin Malaicu-Hondrari? Faptul ca nu ii e teama de patetism, faptul ca se abtine de la tusa de ironie, de sarcasm devenita aproape indispensabila multor autori tineri de la noi. Faptul ca nu ii e teama sa-si puna personajele sa iubeasca literar, ca-n carti, si mai putin ca/n viata. Este o onestitate a literaturii sale care emotioneaza in pofida celor cateva stangacii.
Si cum sa nu iubesti o carte ai carei protagonisti ajung, la un moment dat, sa-si traiasca povestea pe un vas, dormind in fiecare noapte in alta cabina, vas dezmembrat pe zi ce trece si pe care se citeste Rimbaud, iar versurile din „Corabia beata” si „Marina” ajung sa se insinueze in realitatea narativa?
PS: cartea a aparut anul trecut la Cartea Romaneasca. O nota proasta pentru redactorul cartii.
