Aseara, cu inca vreo sapte-opt oameni – ceea ce arata ca, iata, sexul nu mai vinde chiar asa cum ne-am fi asteptat – in mirosul de mucegai de la Patria, am vazut Nymphomaniac 2. Sau o fi fost de vina locul, iar lumea l-a vazut deja la cinemaurile din malluri? Daca ma intrebati „Ei, a fost mai bun decat primul?”, caci presupun ca nu cutele si denivelarile de pe ecranul de la Patria va preocupa, nu am un raspuns clar. Se mai limpezesc apele, vezi unde vrea sa ne duca, dar parca e asa de previzibil drumul uneori si statiile de pe parcurs arata asa de cunoscut incat iti vine sa tragi cu ochiul din cand in cand pentru a te asigura ca Lars von Trier e soferul autobuzului si nu altul. Nici curbele nu mai par ce erau odata.
O lasasem pe Joe in pragul unei descoperiri epocale: dragostea (despre Volumul 1 am scris aici). Iar daca printre voi se afla visatori care sperau la rascumparari si la lectii de viata deprinse in bratele vanjoase ale unui barbat sau veghind somnul unui copil blond si adorabil, la salvarea prin dragoste de libidoul patologic, la o Joe care sa-si dea seama, spasita, ca in sfarsit a ajuns acasa si ca un singur penis – the penis! – va scoate porumbei din palarie, veti suferi o crunta dezamagire. Boala lui Joe continua sa se agraveze, iar ratacirile ei devin din ce in ce mai dureroase. Acum, da, ajungi sa empatizezi cu ea.
In prima parte, am urmarit-o ca pe un exponat intr-un manual de curiozitati. Desi stim ca dependenta de sex – termenul corect politic si neutru pentru nimfomanie – exista si e recunoscuta ca atare de stiinta medicala, Joe ne parea… un articol de dictionar. Poate si din cauza caracterului aproape didactic, a ilustrarii cu „planse”, a ecranului impartit in patru si a multitudinii de referinte livresti.
Nu ca acestea ar lipsi din Volumul 2. Seligman (cel fericit si senin, care acum nu mai chiar asa de fericit si senin) turuie intruna si ii furnizeaza Seherezadei noastre suferinde o multitudine de asocieri, de la Marea Schisma si diferentele intre ortodoxie si catolicism, pana la modul in care functioneaza o arma automata (asta pare sa fie insa teritoriul lui Joe). Dar incepem sa-i vedem carnea. Oricat ar suna de paradoxal, abia acum am inceput s-o simt pe Joe. Sa empatizez cu ea si suferinta ei.
Dincolo de asta insa, filmul continua sa practice acelasi tezism nedisimulat. La un moment dat, Seligman – receptaculul istoriilor ei – intr-o incercare de a-i usura povara blamarii, face o comparatie extrem de strepezitoare de cerebel: compara modul diferit in care societatea trateaza femeile cu un libido exacerbat si barbatii. E atat de cliseistica secventa – desi nu mai putin adevarata la nivel de continut – incat mi-a venit sa urlu. Parea ca Lars isi bate joc de propriul film. Si nici acum nu stiu daca era voit caricaturalul si daca aspectul de carton era cautat.
Ce-l salveaza? Singura scena cu greutate suficient de mare ca sa contrabalanseze fadul pedagogic este cea in care Joe a noastra face o felatie unui marginal de o factura… speciala. Nu intru in detalii ca sa nu curga sudalmi pe motiv de spoiler. Desi, ohoo, ce-ar mai merita o discutie justificarea ei. Asta da, e o zona in care ideea este… bine lubrifiata, aluneca usor, nu face cocoloase. Aici, da, l-am simtit pe LVT departe de cararile batatorite.
La nivel de distributie, Stacy Martin iese din scena si o lasa pe Joe matura in mainile unei Charlotte Gainsbourg, extrem de tulburatoare, combinand genial vinovatia cu asumarea si revolta. Il regasim pe Jamie Bell in rolul enigmaticului K. Ne reintalnim si cu Willem Defoe (care i-a fost partener lui Gainsbourg si in „Antichrist”) si facem cunostinta cu Mia Goth, o noua nimfeta talentata.
Drama lui Joe se coace in volumul 2. La fel si raportarea-i la propria conditie si la societate. Joe sufera, sangereaza (si la propriu) si se ridica. Printre bolovani. Societatea insa, nu. Societatea ramane personajul negativ pana la sfarsit, in ciuda mastii austere, dar aparent indulgente pe care a purtat-o. Ipocrizie, zice Joe, i-e al doilea nume.
Un aspect iarasi surprinzator pentru unii: va spuneam ca la primul volum, m-am pomenit razand de cateva ori. Faceam referire, evident, la umorul involuntar. Ei, si acum am ras, dar de data asta, comicul a fost unul intentionat. LVT ne face cu ochiul si intr-o secventa ce reia inceputul lui Antichrist, ne creste pulsul pentru a da apoi drumul stransorii. Cam ca sistemul de noduri si parghii improvizat de K in jocurile sado-masochiste. Iar unei scene ii prevad un viitor statut antologic, la care se va face referire cam ca la untul din „Ultimul tango la Paris”.
PS: pentru a vedea ce e cu buchetul de lingurite, trebuie sa vedeti filmul, n-am ce va face. 🙂
