Limbajul de lemn institutional… un subiect tare, un subiect cu doua taisuri si nenumarate conotatii. Unii au crescut cu el, l-au invatat si asimilat si il aproba, de obicei, cei mai in varsta. Altii il considera elementul birocratic cel mai pervers si il blameaza sistematic, refuzand sa se conformeze lui, de obicei, cei mai tineri si cei care lucreaza in domenii tinere, neinregimentate institutional.
Modul de adresare pe care l-am mostenit din generatie profesionala in alta, ramane obligatoriu daca vrem sa beneficiem de absolut orice drept social: alocatii, inregistrari administrative, solicitari judiciare sau cereri de orice fel. Din oricare din cele doua categorii de mai sus am face parte, trebuie, la un moment dat, sa ne conformam acestei formule de adresare scrisa, care in unele expresii nici macar nu mai este actuala in mod curent. Cine spune, in mod obisnuit, in viata de zi cu zi, „in vederea obtinerii unei locatii corespunzatoare de desfasurare a activitatii, va rog a-mi aproba relocarea in regim de urgenta”, de exemplu? Imi pare o exprimare fortata, nenaturala, iar dincolo de asta ma intreb de ce oare e nevoie de aceste standarde verbale, fara de care orice actiune institutionala este blocata…
La un moment dat, un coleg tanar, pus in fata unei astfel de cereri care impunea o exprimare cel putin ciudata, fixa si chiar destul de complicata, a intrebat-o pe doamna care se ocupa de cartile de munca in firma, daca exista o matrita transparenta, un sablon anume pe care cei carora le sunt adresate cererile il suprapun peste foile de hartie pentru a evalua daca exprimarea este corecta (caz in care, desigur, cererea ar fi imediat aprobata) sau nu este corecta (caz in care ar fi iremediabil respinsa). M-am amuzat teribil atat de intrebarea plina de candoare si deloc insinuanta, cat si de privirea interzisa a functionarei care nu isi pusese niciodata intrebarea de ce este necesara exprimarea aceea exacta si nu alta, ceva mai fireasca.
In ultima instanta, cei care ne raportam la formulele de adresare institutionale standard, ne impartim in doua categorii. Suntem o data cei care inca ne intrebam cum sa ne asteptam sa se fluidizeze si sa devina mai coerent sistemul birocratic romanesc, in conditiile in care mentinem in vigoare formularile institutionale obligatorii, de zi cu zi. Ma gandesc aici la toti cei care, de exemplu, pusi in fata banalelor cereri de concediu, apeleaza la fortari verbale obligatorii si mai ales formale, pentru a-si obtine un drept inalienabil. Sunt, pe de alta parte, cei care nu se mai gandesc de mult la motivele pentru care e necesara o astfel de conventie, cei care au crescut cu ele, se definesc prin ele si nu concep mersul societatii civilizate fara ele.
Daca mergem pe firul istoric al exprimarii standard, ajungem la concluzia ca, unde in prezent formularile standard sunt elemente birocratice, formale, destul de necesare, dar ne-vitale, in trecut formulele standard de adresare faceau obiectul unei etichete sociale a carei respectare era un subiect de viata si de moarte. Putem insa spera ca, peste inca 100 sau 1.000 de ani, si formulele birocratice de azi de genul „Stimate D-le Director va rog a-mi aproba…”, care astazi fac obiectul de dispret al tinerei generatii pe buna dreptate, sa devina la fel de comun si de peiorativ ca si cuvantul englezesc „FUCK”. Ei bine da, „F.U.C.K.” este, la origine, o formula standard, o regula obligatorie, un element birocratic de ev mediu. In vechea Anglie, oamenii nu puteau intretine relatii intime decat cu acordul regelui sau daca faceau parte din familia regala. Asa incat, formula standard de anuntare a faptului ca un cuplu dorea sa conceapa un copil si avea consimtamantul regelui, se facea pe o placuta pozitionata la usa incaperii conjugale, cu initialele F.U.C.K. – Fornication Under Consent of the King.
