Cartea lui Azar Nafisi, Citind Lolita in Teheran a stat vreme de peste 100 de saptamani in topul celor mai bine vandute carti din Statele Unite. Asta ar fi trebuit sa fie de ajuns pentru a-mi trezi o anumita reticenta, mai ales ca vorbim despre o carte de non-fictiune. Ignoram insa acest aspect atunci cand numele, indeajuns de provocator, m-a facut sa o achizitionez in urma cu mai bine de doi ani (editia in engleza). Pe piata romaneasca a fost publicata la RAO si nu stiu cat de mult succes a avut avand in vedere relativa apatie a romanilor privitoare la ce se intampla intr-o tara atat de indepartata si de straina noua precum Iranul. In ceea ce priveste piata americana, nu este greu de intuit motivul pentru care o astfel de carte a avut atata succes.
Pentru ca, intr-adevar, profesoara Azar Nafisi spune cam ceea ce anumite urechi vor sa auda. Insa spune si alte lucruri in plus. Azar Nafisi, in varsta acum de 54 de ani, face parte dintr-o patura privilegiata a societatii iraniene. Tatal ei a fost primar al Teheranului in timpul monarhiei lui Mohammed Reza Pahlavi, inainte de revolutia care a transformat Iranul intr-o republica islamica, iar mama a fost una dintre primele femei iraniene care au ocupat o functie in parlament. Azar insasi a avut ocazia de a-si face studiile in Elvetia si, apoi, asa cum s-a intamplat cu multi iranieni, in Statele Unite ale Americii. Intoarsa in Teheran, primeste un post in cadrul catedrei de literatura engleza a Universitatii din Teheran chiar in anul in care incepe revolutia. Lumea pe care o cunostea intra in haos, stare care continua sa se agraveze pe urmatoarele doua decenii, iar in 1997 autoarea hotaraste sa paraseasca Iranul. In momentul in care chador-ul sau, mai pe romaneste, feregeaua, si valul devin obligatorii, Azar Nafisi renunta la profesorat. Pretextul cartii il constituie fondarea unui club secret de lectura, Nafisi selectandu-si cele mai bune sapte studente si invitandu-le la ea acasa pentru a discuta carti care, in majoritatea lor, fusesera interzise de noul regim. Cartea isi alege numele capitolelor pornind de la autorii si cartile discutate: Lolita, Gatsby, James, Austen. Structura, timpul povestirii nu tin insa seama de liniaritate. Capitolele nu sunt ordonate in mod cronologic, insa nu acesta este neaparat elementul cel mai deranjant, cat o anumita lipsa de unitate. Pe parcursul lecturii, persista senzatia ca Nafisi si-a adunat pur si simplu notele din diverse perioade si le-a reunit sub forma acestei carti.
„Intriga” asadar suna extrem de promitator, mintea ne este insetata de astfel de povesti, cu atat mai mult cu cat sunt reale, care ne arata cum dragostea pentru frumos, in speta pentru literatura, supravietuieste si se dezvolta in cele mai vitrege conditii, in cel mai neprielnic mediu, cum este cel al unui regim totalitar care pune stapanire atat pe minte, cat si pe corp, atat pe spatiul public, cat si pe cel privat. Intr-o lume in care mancatul inghetatei pe strada este interzis, in care femeile nu au voie sa alerge, in care orice forma de protest este considerata, in mod absurd, drept practicare a prostitutiei, in care sosetele roz devin motiv de arestare si biciuire, sa citesti si sa discuti o carte precum Lolita (desi vom vedea ca nici alte opere, mult mai putin indraznete, nu scapa nesanctionate) pare un curaj nebunesc.
Cartea se desfasoara insa in mai multe registre. Cel ocupat de carti si de diversele interpretari si forme de lectura il ocupa pe primul. In plan secund, avem o fresca istorica a revolutiei iraniene si a razboiului care a urmat, intre Iran si Irak, dar si una personala a lui Aziz, din care nu lipsesc nici referirile mai mult sau mai putin succinte la viata ei emotionala, la destinul diferitilor membri ai familiei sale sau detalii privind vietile studentelor alese pentru clubul de lectura. Care devine mai mult decat un simplu club de lectura.
Zilele de joi petrecute in sufrageria profesoarei devin un spatiu al libertatii, incarcat de ceremonial. Din momentul in care studentele patrund acolo, isi lasa la intrare, alaturi de chador si de val, deghizarea, psihica si fizica, pe care sunt fortate s-o adopte pe strada. Cumva insa vocile lor se amesteca si aici mi se pare ca autoarea esueaza. Ne spune inca de la inceput ca cele sapte vin din medii diferite, cu orientari politice diferite, conferindu-le astfel un caracter de universalitate, dandu-ne senzatia ca toate femeile din Iran isi gasesc acolo o reprezentanta. Dar, dincolo de afirmarea acestor „democratice” diferente, nu le lasa sa vorbeasca. Intr-adevar, Mahshid, de pilda, purta valul si inainte de revolutie, pentru ca era simbolul relatiei ei personale cu divinitatea. Dupa ce acesta devine obligatoriu, se simte aruncata in confuzie tocmai pentru ca pana atunci era vorba de o alegere personala, alegere intima, or, acum purta valul in urma unui deziderat al unui fanatic, cunoscut drept Ayatollahul Khomeini. Azin este situata la antipodul traditionalistei Mahshid. Dar niciuna dintre ele nu este lasata sa-si articuleze propria personalitate, desi de la personaje reale, nu produse ale fictiunii, o astfel de libertate era de asteptat din partea autoarei.
Pentru ca nu am avut de prea multe ori ocazia sa citesc astfel de marturii, venite chiar de la „fata locului”, pe de o parte, si pe de alta, semnate chiar de un nativ iranian, cartea ramane o experienta interesanta. Asta pentru ca, pe langa tabloul istoriei mari, Azar Nafisi introduce si episoade ce tin de istoriile mici, ale anonimilor, supravietuitori sau ucisi. Astfel, relateaza cum un student intors din razboi, nemaigasindu-si locul in societate, simtind ca nu mai are pentru ce lupta, simtind ca oricum cauza a fost pervertita, isi da foc intr-una dintre salile de curs. Si pentru acest student, nimeni nu tine niciun moment de reculegere, nimeni nu intoneaza imnuri, cum era obiceiul in epoca. O alta secventa memorabila este cea in care, in cadrul unui curs, Nafisi organizeaza un fel de proces al cartii lui Fitzgerald, „Marele Gatsby”, in urma obiectiilor unui student fundamentalist care acuza cartea de imoralitate. Argumentele sale sunt naucitoare, insa nu suna intr-atat de „exotic” incat sa ne faca sa uitam ca si in Occident au fost intentate procese cartilor in sali de judecata, cu judecatori si procurori adevarati. Ca metoda pedagogica, am admirat gaselnita lui Nafisi si mi-am dorit ca mai multi profesori de la noi sa aiba inventivitatea si curajul ei. La fel de indrazneata mi s-a parut si comparatia romanelor lui Jane Austen cu pasii unui dans.
Ceea ce voi retine insa cu siguranta din aceasta carte, dincolo de tabloul sumbru al unei societati totalitare, este enormitatea unora dintre interpretarile literare. Cartea marseaza foarte mult pe ideea existentei unei legaturi intre fictiune si realitate si insista pe lecturile „personalizate”. Privitor la Humbert, personajul din „Lolita”, Nafisi face o comparatie cel putin riscanta cu Ayatollahul Khomeini, vazand in romanul lui Nabokov o alegorie a unui sistem totalitar. Profesoara iraniana ne spune ca lipsa de intelegere, lipsa de empatie, modul in care Humbert incearca sa o modeleze pe Lolita in asa fel incat fata de 12 ani sa corespunda visului sau, obsesiei sale, poate fi comparat cu modul in care Khomeini a incercat sa schimbe un popor intreg conform unei viziuni personale. Humbert este doar un obsedat, o fiinta lipsita de compasiune. Iar acest tip de lectura mi se pare dintre cele mai fortate si cele mai periculoase pentru ca, intr-o anumita masura, propune ceea ce Nafisi insasi acuza la studentii fanatici: scoaterea cartilor de fictiune din domeniul frumosului si al posibilului, din lumea in care nu exista moral si imoral si plasarea lor intr-un inventar al instrumentelor ideologice. Nu, Humbert nu este doar un obsedat, un inadaptat, cartea lui Nabokov nu spune doar povestea unei victime si a unui opresor.
Punctul forte al cartii sta in ideea care revine cu insistenta: cartile, in ciuda aparentei lor fragilitati, sunt puternice si continua sa-si exercite fascinatia chiar intr-o lume aflata in dezintegrare din toate punctele de vedere. Acuratetea parerilor despre respectivele carti este discutabila. Ceea ce ramane insa este convingerea ca literatura este o arma teribila. Ea inceteaza sa mai fie un produs de ordin secundar, un lux, cum ar zice unii. Cartile pe care cele sapte femei le citesc intr-un Teheran bombardat, bantuit de patrule ale unui fel special de politie care verifica „decenta” tinutelor femeilor pe strazi, le salveaza acestora umanitatea, le impiedica sa se transforme in niste fiinte identice, le impiedica sa fie reduse la statutul de femei musulmane, le pastreaza vii. Da, cartile sunt esentiale.
