Zi pe limba ta, fata!

Am o propunere revolutionara pentru edituri! Ascultati-ma bine. Ma adresez initial celor ce publica dictionare: propun diferentierea editiilor dupa sexul clientului. Pentru femei, variante mai scurte. Pot include un bonus constand intr-o oja, un ruj sau un breloc pentru a vinde ambele produse la preturi egale desi cel pentru femei e de trei ori mai subtirel decat celalalt. Se pot incheia contracte avantajoase cu producatorii de cosmetice, acestia castigand si la capitolul de imagine si putand induce consumatoarelor ideea ca un ruj rosu, de exemplu, iti imbunatateste cunostintele de lexic, iar unul roz pe cele de limba suedeza, sa zicem, dupa specificul dictionarului.

Sunt multe, neimaginat de multe cuvinte pe care femeile nu le vor cauta niciodata intr-un dictionar. Practic, nu vor cauta mai nimic. Nu le intereseaza sa inteleaga, iar daca e vorba sa comunice ele insesi, au oricand la dispozitie limbajul trupului. Un semn zglobiu din fese, un tremurat din sani, si gata! Problema rezolvata. Daca ceva le nemultumeste, nu trebuie decat sa stranga buzele si formatiunea astfel rezultata s-o lase in jos, in sens gravitational batand simultand din picior. Tipetele sunt de mare ajutor, iarasi. Cumva, in domeniul exprimarii, manifesta mai mult spirit practic decat ar fi de asteptat. Se descurca mereu cu putin. Mijloace minime. Cheltuiala tinuta sub control. Isi economisesc resursele.

Asa stand lucrurile, am observat mai multe tendinte:

1. Se scurteaza cuvintele. Toata au ajuns sa zica “gradi”. Si sa manance “praji”. Si nu se ingrasa. Se fac “plinute”. Nu au hrana, mancare, ci au “papa”. Nu dorm, fac “nani”. Si “cacuta”, evident, ca niste doamne ce se afla. E infantilizarea limbajului ca psihoza a trecerii timpului. Cu cat trec anii, cu atat mijloacele de exprimare se subtiaza si se subtiaza.

2. Cand nu le convine ceva, “barbatii e porci”. De zici ca au trait la o ferma specializata pe un singur tip de carne si alte animale n-au vazut in viata lor. Un strop de creativitate, macar. Nu vor nuanta asta si nici nevoie de acord n-au. Zic “barbatii” si scapa si de nominalizare. Regula se aplica tuturor, fara exceptii. Nu te mira daca va uita singularul cuvantului si-ti va tranti intr-o buna zi, desi nu sunteti decat voi doi in incapere, “Barbatilor, esti porci!”.

Propunerile mele nu se opresc aici. Consider ca a venit timpul unei atitudini vizionare in activitatea editurilor. Majoritatea cartilor ilustrate se adreseaza copiilor. E discriminare pe fata, va spun, si nu stiu cum de n-au observat asta miile de organizatii feministe. Va rog sa nu mai insistati in eroarea de a le priva pe femei de capodoperele literaturii universale si va spun, pentru binele si profitul editurilor voastre, sa scoateti la orice carte doua editii simultan. Una pentru oameni, alta cu poze pentru femei si text absolut minimal. Cam cum e Biblia povestita copiilor.

De exemplu, in cazul romanului “Crima si pedeapsa”, ideal ar fi sa renuntati la limitarea temporala impusa de rusul lipsit de viziune. Actiunea sa nu se mai petreaca atunci, ci acum. Personajele sa poarte haine din ultimele colectii (alta sursa de venit: reclame pentru magazinele de haine). Timpul, spatiul astea sunt detalii nesemnificative. De asemenea, pe Raskolnikov nu-l mai prezentati ca pe un student sarantoc chinuit de intrebari fara sens. Ci ca pe un tanar prosper de Dorobanti, care se confrunta cu o dilema vestimentara si, cuprins fiind de nebunie, supus unei presiuni sociale extraordinare, nu va mai omori o camatareasa, ci pe propriul stilist! Stilistul va fi prezentat drept o persoana cruda, prada unor preconceptii, incapabila sa inteleaga aspiratiile inalte ale tanarului ferchezuit si ideile sale avangardiste in materie de sosete si chiloti.

Ganditi-va numai cat succes va avea “Doamna Bovary”. Sigur, va trebui sa umblati pe la numele personajelor, sa le faceti mai prietenoase, mai accesibile publicului feminin. Romanul lui Flaubert va deveni “Doamna Pestritu”. Recognoscibilitate, identificare imediata cu personajul, empatie, vanzari asigurate. Ilustratiile trebuie sa fie simple, culorile evidente, variatiuni pe teme de roz, stilul usor naiv. Doamna Pestritu, casatorita fiind si plictisindu-se cumplit, angoasata fiind de o viata lipsita de perspective intr-un bloc din Colentina, cedeaza farmecelor unui tanar menestrel, numit Liviu. Acesta o face fericita o vreme, dar vai, doamna Pestritu nu poate face fata lumii feroce in care a intrat si, dupa ce-si duce la amanetul de la colt toate bijuteriile unei bunici surdo-mute, frigiderul si masina de spalat cu uscator, incearca sa se sinucida inghitind ceara de epilat incinsa! E salvata in ultimul moment (da, aici Flaubert a dat-o in bara, femeilor le trebuie finalizare fericita), isi pierde insa vocea (ce lovitura data industriei muzicale) si se marita cu modestul sofer de ambulanta care a transportat-o la spital. In volum, se poate insera si un mic cristal Swarovski pe post de marturie. Astfel, cititoarea va simti ca a participat la nunta!

Sa mai ziceti voi ca-s eu traditionalist si demodat!