Am citit articolul lui Mihai, despre fetele care nu mai stiu sa danseze. Ii dau dreptate. Dansul in cluburi a ajuns o serie de miscari monotone, cu mici variatii in functie de piesa si stil muzical. Fetele par sa nu isi mai asume miscarile si trairea. Se misca emanand blazare prin toti porii. Picioarele, mainile si soldurile lor nu striga „imi place aceasta muzica si asa o traieste corpul meu”, ci „nu ma iau prea mult in serios. Nu ma luati nici voi. Totul e la misto„. Daca am urmari insa pe „mute” o filmare dintr-un club, cu greu ne-am putea da seama uitandu-ne la oameni ce muzica ii face sa se miste astfel. Unde nu-i mai dau dreptate lui Mihai, e momentul in care ii exonereaza total pe barbati de „sarcina” asta, transformandu-i in pasivi spectatori.
Asadar, doamnelor si domnilor, dansul e facut pentru doi. Ca si casnicia. Ca si sexul. Sa te miri ca ele nu mai danseaza e ca si cum te-ai mira ca o femeie se masturbeaza cand nu e un barbat in pat. Probabil, apetenta pentru dansul adevarat, nu pentru seriile de tip „miscat din solduri, saritura, miscat din solduri, saritura”, a scazut odata cu dezinteresul partenerilor. Iar asta e valabil mai ales pentru generatiile noi.
E imposibil sa nu fi fost la o nunta si sa nu fi observat o pereche, doua de dansatori. Atentie, am spus „pereche”. Oamenii aceia care stiu sa danseze orice. De la hore, la tango si vals. Si care o fac de drag, cu o placere nedisimulata, respectand tot ceremonialul dansului, si animandu-i si pe ceilalti, devenind „sufletul petrecerii”. Cei mai multi au in jur de 50 de ani, sunt din generatia parintilor nostri. Rareori ii vedem pe cei mai tineri „performand” la acelasi nivel. Putinii care mai indraznesc au mers la cursuri. Intrebati-va parintii unde au invatat. Veti fi surprinsi poate sa aflati ca au deprins dansul observandu-i pe altii. Sau de la propriii lor parinti. Pentru ca atunci toti dansau. La petreceri, la nunti oamenii nu se bataiau, cum spun eu. Ci dansau. In adevaratul sens al cuvantului. Era cu adevarat o rusine sa nu stii vals, de exemplu. Acum, inainte de o nunta, mirii isi iau cateva ore de vals. Macar primul dans sa-l execute corect. Multi isi promit, sedusi de magie, ca vor continua.
In albumele parintilor mei, ii vad mereu dansand. Si invidiez lumea aceea cand totul parea sa aiba mai mult sens si mai mult miez, nu gustul acesta fad al simulacrului si al blazarii.
Barbatilor tineri de azi le e rusine. Pe de o parte, isi simt handicapul. Stiu ca e ceva in neregula, nu se poate ca niste sunete si niste pasi care incearca sa le urmeze sa te faca sa te simti atat de marginalizat, atat de inadecvat. Refuzand sa constientizeze pana la capat lipsa, nu vor face insa nici nimic pentru a o suplini. Si, tot tipic vremurilor noastre, vor bagateliza. Vor „face misto”. Vor spune ca e „gay” sa stii s-o faci. Nu-i credeti. Am vazut prea multa invidie in ochii lor si prea multa stanjeneala oricat de mult vor incerca sa ridiculizeze o abilitate, pana la urma. Oare si balul de la Viena de Anul Nou li s-o parea „gay”?
Pe vremuri se spunea ca, urmarind pe cineva dansand, vei sti si ce fel de amant este. Daca ei nu danseaza deloc, oare ce spune asta despre ei? Dansul este un mecanism excelent prin care te imprietenesti cu propriul corp. Prin care te cunosti si, cunoscandu-te, te prezinti in fata lumii. Si ca tot adusese Mihai vorba despre cat e de usor sa ajungi acum in pat cu cineva si cat de usor e sa-l si parasesti: fara dans, e ca si cum ai manca mereu la fast-food. Ce a uitat el e ca masa se ia in doi.
