Unii ii spun concediu de odihna, altii ii spun vacanta, pastrand termenul din terminologia scolara mult timp dupa ce au terminat studiile. Prima sintagma este cea legata de munca si reprezinta un sabat extins, o zi de odihna intinsa pe o saptamana, doua, trei. Eu una, probabil semn al unei maturitati care intarzie sa apara, ii spun tot vacanta, rumegand cu placere un gol, o lipsa binecuvantate. Plec in vacanta. Concediu imi spuna pompos, artificial, cu iz de statiune de pensionari. Ce vreti, subiectivismul perceptiilor se extinde. Cu toate astea, cand ma intorc, multi ma intreaba „te-ai odihnit?”. Parca din ce in ce mai multi. Mereu raspunsul este „nu”.
Cum mai percepem azi vacanta noi, cei robotind pe ogoarele „campului muncii”?
Multi folosesc cliseul „umplerii bateriilor”. Plec in vacanta ca sa ma incarc, ca sa muncesc mai cu spor apoi. Dictatura locului de munca ce-si intinde tentaculele dincolo de programul celor 8 ore zilnice. Prea putini mai facem insa asta. Se intampla, cand epuizarea ne roade in tacere, cu pasi inceti, dar siguri, ca de-abia sa asteptam cele una, doua saptamani de descatusare ca sa dormim. Ne imaginam ridicandu-ne din pat la ore indecente si lasand timpul sa treaca, risipindu-l in desfranata lene. Asa ne inchipuim doar. Caci, odata semnata si aprobata cererea de concediu, suntem ca niste zombi reveniti in lumea celor vii. Ganditi-va ce eforturi depuneti sa va ridicati din pat cand suna ceasul in zilele de lucru. Si cu cata usurinta o faceti cand e vorba de mers la ski sau la plaja. La primul tarait, sus! Cine mai are nevoie de „snooze”?
Nu stim cum sa ne stimulam mai mult, cum sa ne trezim mai acut, de fapt, cum sa… traim mai mult. Ne umplem cu senzatii pentru a compensa lancezeala sufleteasca din restul anului. Acum ardem cel mai intens, la turatie maxima, cu trairile inainte. Nu vrem sa ne scape nimic, iubiri si tradari, prietenii si peisaje, trasee si itinerarii. E activitatea uitarii, e betia. E febra unui timp al pasivitatii prin excelenta.
Sigur, nu vreau sa generalizez acum. Exista oameni, mai ales familistii care isi iau cu ei si copiii, care au un program regulat in vacanta. Treziri devreme, ore de masa respectate cu sfintenie, retrageri oportune si sanatoase pentru somn. Noi insa, ceilalti, cei „fara obligatii”, revenim in cubicule cu cearcane pe care nu le aveam inainte de vacanta.
Si cum sa nu rad cand ma intreaba cineva daca m-am odihnit?
Perioada de munca devine sinonimul unei morti incete, care nu se termina niciodata. Lucram cu un singur „departament” ca sa asiguram hrana si combustia celorlalte. Sigur, exceptie fac workaholicii care isi restrang activitatea la o singura sectie, practicand un soi de canibalism bizar. Munca nu e mijloc, ci scop in sine.
Suntem o generatie turbata, dar furia noastra e retinuta, mascata in program, targeturi si deadline-uri. Murim 48 de saptamani pe an, vegetam in inertie, uzand doar minime resurse cat sa nu intram in colaps, si traim doar restul de patru. Nu vi se pare ciudat? Nu vi se pare bolnavicioasa dedublarea aceasta a noastra, trecerea de la tenul palid si ochii goi la obrajii imbujorati si privirea aprinsa? De la apatie la foamea teribila care ne face sa inghitim in vacanta trairi dupa trairi, oameni si povesti, deschizandu-ne cu o inconstienta teribila, vanand intensitatea, vanand viata ca niste vampiri care se hranesc doar 21 de zile pe an, iar restul dorm in sicriele lor din cladirile cu geamuri?
Daca nu ma credeti, dati o raita prin Vama. Priviti-i pe cei de 30 de ani. Caci nu la pustani ma refer acum. Analizati-le turbarea, foamea, starea de insatisfactie, cautarea continua. De vineri pana luni in Vama e foc si ardere. Frustrarile plutesc in aer dense ca o pacla. „Am venit sa traim. Dati-ne elixir, dati-ne viata caci am murit destul de luni pana vineri”. Apoi apatia de duminica atunci cand luni se intinde cu tentaculele cleioase peste timp si peste ore, contaminand ceea ce ar putea fi aer curat.
De multe ori, nici vacantele astea de weekend nu mai au intensitatea primei doze. Ca la heroinomani, cautam mereu primele senzatii, primele piscaturi, primele desprinderi. Simulam orgasmul libertatii. Nu se mai poate, dragilor, suntem prinsi, anesteziati. Si totusi dependenti de substitute. Pe care le tot amestecam, le tot decantam si sintetizam sperand la puritatea dintru inceput.
