Cand eram in clasa a cincea, acum 180 de ani, nu aparusera inca manualele alternative. Putine texte literare mi-au ramas in cap din acel an, dar „Puiul” nu-l voi uita niciodata. Profesoara de limba romana ne-a explicat morala povestirii, de altfel, una la fel de subtila ca un topor aplicat in moalele capului de catre un halterofil. Daca nu ne ascultam parintii, riscam lucruri ingrozitoare. Sandi, sa asculti de mamica!. La ceva timp dupa aceea, TVR incepuse sa difuzeze serialul animat „Sandy Belle” pe care il urmaream cu religiozitate. Asta abia dupa ce m-am convins ca Sandi si Sandy nu aveau nicio legatura. Sandy Belle era vesela, hotarata, curajoasa si, desi explorarea lumii din jur nu era lipsita de riscuri, pana la urma, experientele ei erau unele benefice.
De ce mi-a ramas „Puiul” gravat adanc in minte? Pentru ca povestea aia mi-a smuls cam la fel de multe lacrimi ca „Fram, ursul polar”. Insa, spre deosebire de povestirea lui Cezar Petrescu, cea a lui Alexandru Bratescu-Voinesti mi s-a parut stupida. Sigur, nu exista atunci in vocabularul si mentalul meu notiunea asta. Dar exista ceva inexplicabil pentru mine, ceva care ma revolta: cum a fost posibil ca prepelita sa plece fara puiul ranit? Cum a fost posibil sa-l abandoneze in frigul iernii? Ce fel de mama e aceea? Chiar daca pricepeam, cumva, ca prepelita a fost fortata sa faca o alegere la fel de imposibila precum cea a Sophiei (probabil ati vazut Sophie’s Choice, superbul film cu Meryl Streep interpretand rolul unei evreice puse la un moment dat sa desemneze, dintre cei doi copii ai ei, un supravietuitor in pragul unui lagar nazist), tot mi-era greu sa accept. Pe langa morala principala, stridenta si celui mai neexersat ochi, exista o concluzie secundara: unele mame isi abandoneaza copiii. In anumite situatii si contexte. Iar concluzia asta mi-a dat atatea tarcoale incat a ajuns s-o domine pe cealalta, cea „oficiala”.
Puteti rade, dar „Puiul” m-a marcat si n-am fost singura. Cand am mai crescut, am putut aprecia si valoarea literara tinzand spre 0 a textului respectiv. Probabil autorii manualelor au selectat acel text numai pentru „valoarea moralizatoare”. Speram ca, intre timp, odata cu explozia manualelor alternative, „Puiul” sa fi ramas ingropat undeva, cazut in desuetitudine.
Ei bine, m-am inselat. Azi cineva mi-a trimis articolul lui Mircea Vasilescu din Adevarul, pe care il puteti citi aici. Puiul a rezistat si a ingrozit si alti copii dupa mine. Partea buna e ca cineva militeaza pentru scoaterea lui.
Nu cred intr-o atitudine hiperprotectoare pentru copii. Asta ca sa ne intelegem din capul locului. Nu cred ca povestile pe care li le spunem trebuie toate rescrise in limbaj corect politic. Nu cred ca trebuie inveliti intr-un cocon roz-bleu-vernil, etanseizati la ideea de moarte si boala. Dar nici in texte in care morala are un ambalaj atat de stupid, in care tendinta moralizatoare e una seaca si redata indoielnic din punct de vedere psiho-pedagogic nu cred, iar singura „valoare” subliniata e cea punitiva. Puiul nu intelege ce i se cere, dar trebuie sa se supuna. Pedeapsa nesupunerii e moartea. Scurt si (ne)cuprinzator.
Imi veti spune „da, dar capra cu trei iezi?”, „Da, dar capetele iezilor ranjind la fereastra?”, „Si razbunarea caprei?”, „Da, dar fetita cu chibrituri moarta de Craciun?”, „Da, dar zmeul decapitat?”. Sincer, nu am un raspuns. Nu stiu ce e de facut cu ele. Dar parca niciuna dintre ele nu ataca o legatura atat de intima – pilon al existentei pentru copil –precum cea materna.
