Taranii de langa noi

Vreau sa-mi cer scuze de la bun inceput locuitorilor de la sate. Stiu ca toti folosim acest termen, de “tarani”, cu conotatii negative, iar ei sarmanii lucratori ai pamantului sau doar traitori intr-un mediu mult mai curat nu au absolut nicio vina. Eu ma refer la tarani in sensul de prost educati. De marlani. De oameni care nu stiu sa se poarte adecvat mediului in care aterizeaza. Stiti voi.

Ati spune poate ca taranul de tip nou reprezinta o categorie enervanta, dar inofensiva. Cam cum e un tantar. Te sacaie, te irita, iti produce repulsie, dar, la urma urmei, daca nu e vorba de temutul tantar anofel, nu te omoara. Cu putina grija, ii poti evita sau iti poti limita expunerea la actiunile lor nocive. Ca de scapat definitiv de ei, nu ai cum. Ei fac gratare in spatele blocului, la terase stau cu picioarele lungite in asa fel incat trebuie mereu sa sari peste ei, vorbesc tare, lor le suna telefoanele la film… Nu ai altceva de facut decat sa iti pui trei randuri de termopane si dopuri in urechi. In fine, cunoasteti specia.

De curand insa am constatat ca viata uneori nu e asa de epurata de tarani pe cat mi-ar fi placut mie. Nu mai pot pleca si nu ma mai pot plimba prin locuri lipsite de logouri, de “fratica” si de palme peste burta asa cum faceam odinioara. Nu, nu mai pot. Pentru ca se intampla lucruri delicate. Cum ar fi ca unii prieteni de-ai mei se imprietenesc cu tarani. Si taranci. Si ma trezesc in unele zile ca ies la cafea in compania lor. Ca bem limonada si mancam inghetata impreuna. Si simt ca parca nu mai e filmul in care mi-ar placea sa joc.

Si aici e problema mea. As avea nevoie de un manual de instructiuni “Cum procedam cu taranul introdus legal in viata noastra?”. Cum ar veni, acum, in virtutea legilor nescrise ale prieteniei, taranul devine si prietenul meu. Sau, daca nu chiar prietenul, atunci macar o entitate tolerata printre noi. Nu il mai pot expulza cu o privire la marginile universului recognoscibil. Nu, doamne fereste! Si uneori se intampla ca taranul sa aiba si niste apucaturi relativ omenesti, deprinse probabil in virtutea mimetismului. Zice “sarumana”, “domnita” si alte formulari cu un aer usor vetust.

Deci cum facem? Ne prefacem ca nu vedem si il tratam ca pe unul de-al “nostru” chiar daca asta il descumpaneste uneori? Ii aplicam un tratament preferential si asta presupune sa vorbim putin si pe limba lui, cu multe consoane si groaznic de stalcita? Sau ramanem integri, ne retragem si din prietenie si din taranie, cu costuri mari, trebuie s-o spun? Voi cum va reglementati relatiile – pasagere sau nu – cu taranii aterizati fara voia voastra in viata voastra?

Pe de alta parte, cand vine vorba de societate si trait in hatisul ei, iti dai seama ca sinceritatea este o chestiune supra-evaluata si mai deloc folositoare. Incercand sa-ti pastrezi prietenii, nu prea iti da ghes inima sa le spui franc si verde ce crezi tu despre noile lor achizitii sentimentale. Mai greu si mai greu e atunci cand taranul apare in descrierile amicei intr-o lumina idealizata, ca de tablou, cu irizari de miere si aur. Si tu parca ai avea o pruna cat un grapefreuit in gura, si simti cum limba ti se face rulou si nu poti sa ingaimi, sa scuipi printre dinti un sambure precum “Ihi”. Sau iti imaginezi scene din desene animate cu tine iesind val-vartej, in ritmul lui Speedy Gonzales, urlandu-ti revolta, undeva in gradina din spatele casei, si intorcandu-te apoi instantaneu, calma si surazatoare ca o piersica, si ridicand ceasca de ceai cu doar doua degetele.

Ca dragostea orbeste am constatat de multe ori. Ca isi bate joc de oamenii onorabili, asijderea. Are un simt al umorului teribil si face sa se produca asocieri absolut neverosimile intre o lebada si un ornitorinc. Veti spune probabil ca sunt infumurata, dar chiar imi este teribil de greu sa gasesc subiecte de conversatie comune cu ornitorincul. Cu atat mai putin, sa merg cu el in vacanta. Si, iarasi, nu stiu daca ati observat, dar cu cat inaintam in varsta, cu atat oamenii au tendinta sa-si plimbe ornitorincii peste tot. Nu ii lasa acasa si pace caci sa pare ca pana si ornitorincii se simt singuri si-i palesc nelinistea si tulburarea existentiala. Cum ar veni, si ornitorincii “e oameni”.

Eu am asa o banuiala perversa. Ii suspectez pe prietenii mei ca stiu si ei ca nu tin prin ograda un inorog. Dupa o luna, doua, trei, un an, isi dau seama. Amortirea simturilor nu e vesnica. Dar intretin iluzia asta pentru ca altfel ar fi ingrozitor de complicat. Si lucrurile merg in ritmul acesta. Mai un strans din dinti, mai o scandalizare ucisa in fasa, ornitorincul isi sapa galeria in mediul nostru si, de unde la inceput era mai stanjenit asa, in calitatea lui de minoritar, acum se lafaie in toata ornitorincimea lui.