As zice asa, ca sa ne jucam de-a rotunjirile: 80 la suta din lucrarile de licenta, 70 la suta din disertatii si 60 la suta din tezele doctorale facute in ziua de azi sunt fie plagiate ordinare, fie plagiate finute. Intr-unele cazuri, autorii au inteles ce au copiat. Alteori, n-au inteles, dar nu i-a deranjat prea tare. Alteori, nici macar n-au plagiat ei, ci si-au insusit un plagiat de-a gata, asa cum as crede ca a patit fostul ministru Mang, care probabil si-a pus semnatura pe articolul vreunui asistent sau preparator, fara sa verifice daca negrul muncise de-adevaratelea sau copiase.
Nu ma credeti pe cuvant, la drept vorbind, n-am citit nici macar o data astfel de lucrari. Cu atat mai putin sa am la indemana vreo statistica. Dar am trecut si eu prin facultate – si stiu. Am facut un master – si stiu. Am prieteni doctoranzi sau doctori – si stiu.
Si, cu toate astea, prea putini dintre plagiatori au constiinta incarcata. Ei stiu una si buna: au facut ce li s-a spus.
Ca sa intelegeti buba, trebuie sa priviti cu atentie intregul sistem de invatamant romanesc. Plagiatul e promovat inca din gimnaziu – prin sora lui mai mica, toceala. Nu stiu cum mai sta treaba acum, dar nu cred ca s-au schimbat prea multe de pe vremea mea, cand toata lumea tocea comentarii, tocea lectii de istorii, tocea tot ce putea toci. De ce invatam pe de rost o lectie, un comentariu? Pentru a le putea reproduce ad-litteram. Scosi la tabla si ascultati, dadeam drumul moristii. Ce faceam mai mult decat un copy-paste cu creierul? La ce ni se reducea mintea daca nu la mecanismul unui xerox, si ala imprecis?
Plagiatul continua, inofensiv, in liceu. In paralel cu toceala, apar referatele, eseurile, micile lucrari de critica sau creatie personala. Dar cine are timp sa te invete sa le faci? Si cati dintre profesori ar sti, daca ar vrea, sa te invete? Dar n-ai de ales: fara ele, nu se bifeaza inspectia reusita, nu se bifeaza activitatea scolara necesara la gradatie, fara ele nu iese media mare etc. Si-atunci, e simplu, bagi pe google un clopotel, un referat, il dai jos bun, rau, cum o fi, mai bine decat deloc. Iata ce repede se rezolva lucrurile.
In facultate, deja, esti indemnat la documentare personala. Ti se spune: multe note de subsol, multe referinte critice, o biografie cat mai stufoasa. Ti se spune: cine copiaza dintr-o carte, plagiaza; cine copiaza din mai multe, face cercetare. Ii doare in cuprins de ideile tale, poti sa nici nu le ai, important e sa stii cand se pune idem, cand e ibidem, cand e op. cit. si cand e apud. OK, spui, asa se face o documentare, macar la capitolul final, concluzii personale, poti scrie ce vrei. Poti. Dar ce sa scrii si, mai ales, cum? Dupa atatia ani in care nu ti-ai folosit mintea, nici nu stii de unde sa incepi. Si n-ai timp, maine dimineata trebuie s-o prezinti legata. Copiezi si concluziile personale. Te integrezi in antemergatorii tai.
Dar licenta au toti prostii, nu-i asa? Tu stii despre tine ca nu esti chiar ca tot restul – si credeti-ma ca nu ironizez acum pe nimeni, inteleg exact senzatia – si-atuncite bagi la master. Un prim pas spre cercetare. Dar ce sa cercetezi? Cu ce sa mai vii nou, in ziua de azi? E greu. In stiinte socio-umane, nimic. In istorie, ar fi culmea. In fizica si matematica n-ai loc de indieni. Si, daca totusi ai risca vreo abordare mai neaosa a unui subiect, risti sa pierzi sprijinul profesorilor. Nu vrea el, ditai prof-univul, sa apara pe coperta unei lucrari care contrazice ordinea stabilita. Solutia? Pai, daca tot nu spui nimic nou, de ce sa te exprimi altfel decat ala care a mai spus-o? Copy. Paste.
Si, la final, elitismul suprem: doctoratul. Diploma de aur, snobismul maxim, calusul absolut pentru gurile fraierilor. E nevoie de doctorat. Ala are, aia are, vrei si tu, ca doar de-aia ai fost bursier pana acum. Sau ai bani, sau ai pile, sau esti fiu de bani gata, poate esti corporatist de oaresce succes si te-a invatat cineva ca ar fi bine sa scrie drd. pe cartea de vizita.
Cand iti cunosti indrumatorul, intelegi ca nu va mai merge cu copiatul ca pana acum. Nu. Nu mai e cu copy-paste, e mult mai complicat. Trebuie sa pastisezi ingenios, sa schimbi un cuvant ici, unul colo, ba chiar fraze intregi pe alocuri. Si trebuie sa umfli, ceapa ma-sii de treaba, dintr-o pagina copiata tu trebuie sa faci doua, ca un Iisus de biblioteca, facand din doua idei si cinci paragrafe o intreaga biblie doctorala. Caci asta e cel mai important lucru in stiinta noastra, numarul de pagini. Nu conteaza ca ai putea sa fii genial in doua pagini, daca nu sunt 500, nu pupi patalamaua. Si, chiar daca ai spus ce ai avut de spus, tot vei plagia. Pentru umplutura, dar o vei face.
Au fost multe dati in care nici eu n-am avut de ales si am copiat ca porcul. Nu le insir aici, mi-ar fi rusine. Dar, pe cat posibil, pe unde am gasit o bresa in sistem, un profesor deschis la minte, un lector intelegator, un indrumator rezonabil, am incercat sa-mi fac treaba singur. Nu-i niciodata tarziu sa incerci sa-ti exprimi propriile idei folosindu-ti propriile cuvinte.
