Un prieten care sta in Brasov si care a participat la toate editiile Let’s do it, Romania imi povestea ca, la doua zile dupa actiunea de curatare a unui teren din zona, trecand din intamplare, a observat ca aparusera 10 saci cu resturi de materiale de constructii.
In fata blocului in care locuiesc, avem o mica gradina. O splendoare, plina de trandafiri, margaritare si lalele pe care le ingrijeste in principal o vecina, mare iubitoare de natura. O face discret, dar cu pasiune. Gradina este traversata de o alee. La capatul aleii, se afla pubelele. Fiind singurul bloc de pe strada si, in plus, unul destul de micut, cu trei etaje, avem doar doua pubele, din acelea verzi, pe care le vedeti de obicei la case. O alta vecina prefera sa calce lalele atunci cand duce gunoiul. I s-a atras atentia, iar raspunsul a fost “Dar ce, sunt ale mele?”. Varsta: 35 de ani, un copil, middle management intr-o banca.
In fiecare zi, vad la semafoare cum oamenii prefera sa-si arunce chistoacele tigarilor pe geam in loc sa le puna in propriile scrumiere. Probabil condusi de acelasi rationament: strada nu le apartine. Locul acela nu e al lor.
Aici e si problema. Nu tinem la orasele noastre pentru ca nu simtim apartenenta la ele. Nu ne sunt dragi. Nu le respectam.
Cu toate astea, ne plangem adesea de ele. Atunci cand primaria nu repara gropile si ne distrugem masinile folosindu-le (bunurile noastre, asadar). Atunci cand sunt pline de fecale canine (cainii altora). Atunci cand Rosalul nu-si face treaba. Atunci cand trotuarele sunt pline de gheata si riscam sa ne rupem gatul.
Veti spune ca platim impozite si e firesc sa avem asteptari de la autoritati. Da. Dar eu la altceva ma refer: la sentimentul de apartanenta la o comunitate. La grija pentru spatiul care ne inconjoara si care nu costa nimic, doar putina atentie. Grija care ar trebui sa vina la fel de firesc ca cea pentru propriile bunuri.
De ce femeia-gospodina, cea care petrece trei ore aranjand ciucurii de la covor, nu manifesta aceeasi preocupare si pentru spatiul din afara usii propriului apartament? De ce omul care-si spala masina in fata blocului, lustruind-o obsesiv, lasa peturi in urma lui cand merge la gratar, iar cu ocazia urmatoarei excursii, se plange singur de starea deplorabila a spatiilor verzi? De ce tanara care dedica ore intregi ingrijirii propriului corp e indiferenta fata de “corpul cetatii”?
Orasul ne este locuinta in aceeasi masura in care ne este si casa in care dormim si mancam. Ii respiram aerul si-i calcam strazile zilnic. Exista moda aceasta de a ne plange si a ridica din umeri. Mai ales in Bucuresti. Ne injuram zilnic urbea. O uram cu patima si spunem mereu “ca la noi la nimeni”. Uitand, cu ipocrizie, ca suntem noi insine parte a ei, o rotita intr-un angrenaj si ca nici noi nu ne facem treaba. Daca am iubi-o mai mult, am avea mai putine motive sa ne plangem. Suntem ca niste concubini care se agreseaza, iar apoi se plang ca nu mai sunt la fel de frumosi sau la fel de veseli ca-n prima zi.
