Eu ma aflam departe, intr-un colt de masa. Zambetul imi era indiferent, conventional si il lasam sa fluture pe fata ca rufele pe o sarma dintr-un tablou idilic. Era de circumstanta, desigur. Daca as fi vazut ceva tentant, cu siguranta si rictusul s-ar fi schimbat. Asa stand lucrurile, pluteam intr-o stare de toleranta. Mai multe femei zburataceau in jurul meu, una imi golea scrumiera, alta imi umplea paharul de vin. Nu ma deranjau prea mult, nu-mi trezeau cine stie ce ganduri. Ma obisnuisem cu prezenta lor. Nu aveam cine stie ce trairi, asteptam doar s-o tulesc de acolo dupa ce voi fi petrecut timpul regulamentar. Da, eram invitat la un botez.
Lumea parea normala. Se manca. Se mai spuneau bancuri. Nimic porcos desigur, avand in vedere momentul si ocazia care presupuneau prezenta minorilor. Barbatii ramasi neluati erau chestionati de matusi binevoitoare „Da’ voi cand va luati?”. Cum ziceam, lumea parea normala. Dintr-odata, s-a pornit un fel de rumoare. De zumzet. „A venit Gigel!”. Desigur, nu-l chema Gigel pe proaspatul botezat intr-un cazan, dar pentru mine toti astia alaptati sunt niste gigei generici.
Cand a aparut Gigel, am observat ca era incotosmanat de mamicuta in numeroase straturi textile desi ne aflam intr-o luna mai destul de generoasa cu temperaturile. Desigur, mamicuta nu urmase exemplul pruncului si purta ceva destul de apropiat de vestimentatia tipica hawaiana. O fusta si un fel de sutien de ocazie, ca sa zic asa. Instantaneu, mi-am aruncat ochii spre mama ei (stiti vorba aia conform careia daca vrei sa stii cum o sa arate nevasta-ta in viitor sa te uiti la soacra). Ei bine, m-am uitat si viitorul amicului meu arata sumbru. Soacra plesnea. De mandrie, desigur. Avea un „taior” si o fusta roz bombon cu multe bucatele de plastic stralucitoare atasate. M-am intrebat, in gand, desigur, daca or avea rol de protectie. Daca soacra se rostogoleste sau aluneca sau, in fine, pateste ceva dezagreabil si nedorit, bucatile alea or amortiza impactul? In fine, sa trecem mai departe.
Cum a aparut Gigel, suflarea feminina invitata la respectivul eveniment s-a bulucit gramada. Parca ar fi auzit un fluier de arbitru. S-au strans in jurul lui Gigel si a mamei imitatie hawaiana. Mama isi umfla pieptul de mandrie, era batoasa si dornica sa-si expuna comoara. Alea care inca nu procreasera, dar aveau aspiratii, stateau undeva in zona mediana. Pozitiile marginale erau ocupate de cele „neluate” si, in consecinta, total lipsite de speranta unui Gigel in viata lor.
Ajuns in acest punct, desi ma situam la o distanta mica de haita, am cam pierdut firul. Sunt sigur ca ma intelegeti. Vorbeau toate. Si culmea numai in ton interogativ si exclamativ. Unele cotcodaceau, altele chitaiau, in fine alea neluate, majoritatea, mieunau. Exista o conceptie larg raspandita conform careia barbatilor le plac femeile-pisica. De aici, a rezultat seria de mieunaturi aferenta.
Dupa un timp, am ajuns sa disting cuvinte si propozitii de sorginte umana. Ma intrebam care o fi cauza zarvei de nedescris. Gigel mai urla din cand in cand, chipul i se transforma intr-o grimasa unica, prilej de panica printre reprezentantele mai slabe cu duhul. Dupa ce l-au hatanat si l-au leganat, dupa ce l-au strivit de multiple perechi de sani, dupa ce i-au introdus diverse obiecte in gura, Gigel a tacut. A inceput sa molfaie o bucata de cauciuc si parea chiar fericit.
Ei, aici ajungem in punctul central al relatarii mele. Numeroase cititoare ale categoriei pe care o intretin cu atata eroism si dragoste pentru ratiune si adevar, s-au declarat revoltate si scarbite atunci cand le-am sugerat o analiza de laborator a productiilor fecale ale partenerilor lor de viata cu scopul de afla pe unde au umblat acestia si din ce strachini au mancat. Mi-au spus ca le produc repulsie si ca nici nu s-ar atinge, nici cu pretul eliminarii unor suspiciuni de ordin conjugal, de dejectiile din toaleta. Ei bine, m-au pacalit. Mai, mai sa-mi cer scuze. Eu desigur mizam foarte mult pe adeverirea unui zvon: femeile au o vointa de fier, isi sufleca manecile si poalele oricand vor ceva cu adevarat. Au facut pe delicatele si pe sclifositele cand iata cum stau, de fapt, lucrurile.
Trebuie sa va marturisesc ca ilustra adunare mi-a prilejuit o revelatie. Eu, pana de curand, credeam ca materia fecala umana este maro. In diverse nuante, mai inchise, mai deschise, dar, in principal, maro. Ei, la botezul cu pricina am aflat ca de fapt exista o intreaga gama de culori. Cele care aveau Gigei acasa au inceput s-o intrebe pe mamicuta hawaiana cum e „cacuta” lui Gigel principal. Ei, si de aici s-a dezlantuit haosul si apocalipsa, invazia de lacuste si dezastrele naturale, apele otravite si inundatiile, ploile cu broaste si tevile de canalizare sparte. Am fost martorul fortuit al celor mai exhaustive descrieri din istoria lumii. Am constientizat cu acest prilej ce viziune saraca aveam asupra „cacutei”, cum vaduvisem aceasta materie de o suita intreaga de atribute.
„Cacuta” lui Gigel a fost intoarsa pe toate fetele, analizata, adulmecata si amusinata. I-au fost cercetate consistenta si mirosul, stralucirea, gradul de umiditate, nuantele principale si cele izolate (intelegeti, pe alocuri „cacuta” e verde, pe margini e violet, iar in centru are o usoara nuanta de turcoaz – sigur cu conditia ca in noaptea trecuta sa fi trecut in zbor o cucuvea deasupra casei si apoi sa se fi asezat respectiva pasare pe o frunza de brusture, peste care tocmai trecuse un melc). Dezbaterea a durat cam o jumatate de ora. S-au invocat date din trecut, s-au realizat comparatii cu alti Gigei, reali sau inventati, prezenti sau absenti. Ocazia acestei bizare reuniuni m-a facut sa mai trag o alta concluzie: cand vine vorba de „cacuta”, memoria feminina se revitalizeaza ca prin minune, isi scutura colbul adunat prin colturi, se infatiseaza noua si puternica, imbatabila. Credeti ca, daca prietenul meu ar fi avut o alta impresie legata de „cacuta” lui Gigel de acum 3 luni, ar fi avut puterea sa o contrazica pe consoarta lui? Nu, va spun sincer, cand vine vorba de acest delicat si perisabil subiect, ejectat printr-un anus, fie el si de infant, femeile sunt autoritatea suprema si incontestabila. Sunt niste George Pruteanu ai fecalelor. Si ele care faceau pe novicele…
Si acestea nu sunt singurele invataminte pe care le-am tras.
