Sunt probabil ultima persoana din lume care ar pretinde ca se pricepe la masini. Subiectul nu m-a pasionat niciodata, pentru mine autoturismele fiind limitate la functia lor primordiala, si anume aceea de a ma transporta. Atata timp cat nu imi pune viata in pericol, supunandu-se normelor de siguranta, atata timp cat nu miroase urat in ea:), orice masina e perfecta pentru mine. Nu intorc capul dupa ele pe strada decat daca este vorba de un model de acum 40 de ani. Si atunci deja nu mai vorbim despre masini, ci despre istorie. Nu ma impresioneaza de nicio culoare mercedesurile, bmw-urile, porsche-urile. Pielea, jentile, caii putere, motorizarile. Nu-mi clintesc niciun muschi, nu-mi fac ochii sa se holbeze, iar discutiile despre ele ma plictisesc de moarte. In mare parte si pentru ca orice discutie despre masini seamana cu orice alta discutie despre masini. Admir doar colectionarii de modele vechi, asa cum am spus mai sus. Atunci, da, inteleg sensul investitiei in ele.
Masinile romanilor sunt insa mai enervante decat cele detinute de alte natii desi, paradoxal, e vorba de aceleasi modele. Nu am vazut francezi sau americani sau nemti sau orice alta natie, capabili sa discute atat cat o facem noi despre masina lor. Masina este, la romani, un alt membru al familiei. De altfel, daca stau sa ma gandesc, nu vorbim despre mamele noastre la fel de mult. Poate doar capitolul „copii” sa ocupe acelasi „spatiu de emisie” mai ales in primii lor ani de viata, cand tind sa arunce in uitare alte subiecte. Masinii personale i se acorda atentie, proprietarul incearca mereu s-o parcheze cat mai aproape de locuinta, nu numai din comoditate, dar – suspectez eu – si pentru a-i putea arunca, din cand in cand, din spatele perdelei din sufragerie, cu nostalgie si netarmurata-i duiosie, cate o privire. Doar ca sa se asigure ca e ok.
La terase, masina este mereu parcata, acolo unde spatiul o permite, cat mai aproape de masa ocupata. Ca si cum ar fi ea insasi partenera la discutie, consumatoare de frappe-uri si de ape plate cu multe lamai.
Desigur, ca sa poti rasfata atat un morman de fiare, trebuie initial sa iti permiti achizitionarea ei. Ce este tragi-comic la romani este faptul ca, de cele mai multe ori, nu si-o permit. O cumpara cu chiu, cu vai si apoi isi dau seama ca masina e o amanta egoista, care ii lasa cu stomacul gol in multe seri. Caci masina scumpa cu cheltuiala multa se tine. In multe cazuri, masina e mai spatioasa decat garsoniera in care locuieste proprietarul, situatie cel putin rizibila. Ati vazut cate masini scumpe sunt in cartierele de blocuri cenusii, cu apartamente minuscule? Bucurati-va: nu veti mai vedea asa ceva in alte parti.
Cu romanul care-si ia o masina luxoasa se intampla ceva ciudat. Scuzati expresia, dar devine idiot. Din om care vorbea normal, acum incepe sa uzeze un jargon ciudat. „Ce l-am facut pe fraier!”. Din persoana calma si linistita, devine un smucit la orice semafor cand este supus unei tentatii irezistibile de a-i „umili” pe ceilalti muritori din trafic. Ma intreb mereu, cand vad astfel de exemplare, daca au in fiecare zi o norma de „umiliti” pe care trebuie s-o atinga. Plecarile sunt mereu in tromba, cu demaraj. Opririle sunt mereu violente. Masina este mereu turata indelung pentru a se asigura astfel ca nicio persoana din cartier nu ignora cumva mirifica-i prezenta acolo. Esti atat de rupt de lume incat sa nu raspunzi la stimulii vizuali cu exces de saliva in coltul gurii? Nicio grija, cel care o conduce are si alte mijloace „coercitive”. Te va agasa sonor. Va face sa iasa fum si sa sara scantei. Mascariciul e acolo si palmele tale trebuie sa fie in pozitie de start pentru a aplauda.
Si mai e ceva. Ceva ce iarasi n-am observat la alte neamuri. Pe la noi, masina e un fel de templu inauntru. De oglinda retrovizoare atarna vesele marturiile credintei noastre stramosesti: cruci, cruciulite, matanii si icoane. Popii si patriarhii au de ce sa fie prea-fericiti. Comertul ecumenic e infloritor. Pe langa astea, mai sunt si catelusi cu cap bataitor si tot felul de alti mutunasi care privesc tamp prin luneta. Mai avem si braduti ca sa fie aerul proaspat si imbietor ca deh, romanul se simte in masina ca la el acasa! La propriu! Ei, si in virtutea acestui fapt, romanul, care vrea cu orice pret sa isi pastreze templul curat si primenit – gospodar cum il stim, din fire – gaseste de cuvinta ca tot ce e in afara masinii sale e asa un fel de spatiu neglijabil, al nimanui, deci o ghena. Si ca merita sa primeasca tot ce nu are ce cauta in templul pe patru roti. Gunoaie, chistoace, scrum, peturi, coji de seminte, toate zboara voios pe geamurile coborate pe jumatate. Nu de alta, dar trebuie ca, pe langa gunoiul menajar, sa mai razbata in afara si cel sonor.
Si ca sa nu ziceti ca sunt misandra, va mai marturisesc ceva: antipatizez profund femeile care-si iau masini de teren si care nu stau in mediul rural. Le antipatizez chiar mai mult decat barbatii care fac asta. Va voi explica alta data de ce.
Pentru cei ca mine, nu exista decat un singur vis: ca proprietarii de masini de lux, posesori ce valoreaza mai putin decat obiectele posedate, sa-si accepte cu totul conditia de inferioritate si sa se lase – din dragoste prea mare si nevoie de protectie – vesnic parcate. Pot planta in jurul lor si un gardulet viu, le pot impodobi cu ghirlande, le pot aduce flori si ofrande, numai sa nu le mai miste si sa nu mai bage vreodata cheia in contact. Ce ziceti, baieti?
