Ringul de la „Dansez pentru tine” – o arena pentru gladiatori

Una dintre cele mai populare emisiuni de televiziune de la noi este Dansez pentru tine. Dureaza deja de cateva sezoane bune, iar PRO TV-ul se lauda cu audiente greu de egalat. Acest show este prezentat ca o emisiune cu scop caritabil, menita sa ajute un om sa-si implineasca visul. La inceputul concursului, fiecare pereche beneficiaza de o lumanare aprinsa, metafora a aspiratiilor fiecarui concurent. Apoi, pe parcusul emisiunii, la fiecare noua editie cate o lumanare este stinsa, semn ca respectiva pereche a fost eliminata. La acest deznodamant contribuie initial juriul care, prin notele acordate aduce doua echipe in situatia nedorita de “duel”. Apoi, noi, publicul, suntem invitati sa salvam sau sa sufocam “un vis”. Si asta intr-un mod cat se poate de simplu: dand un telefon.

Recunosc, nu am un stomac suficient de puternic incat sa urmaresc o emisiune cap-coada. In general, am evitat bucatile cu interviurile din culise, prezentarea povestilor concurentilor (“visul pentru care lupta”) si am urmarit integral numai dansurile propriu-zise. Aceasta ar fi singura parte a emisiunii in care apreciez ceva: si anume capacitatea unor oameni care nu au pregatire coregrafica in a deprinde dansuri destul de complexe intr-o perioada scurta de timp.

Televiziunea este o lume cruda, iar “Dansez pentru tine” este unul dintre cele mai ilustrative si mai triste exemple. Dramele personale ale unor oameni sunt exploatate, mizeria si nefericirea sunt imbracate in haine de gala, le sunt pudrati obrajii supti cu sclipici, le sunt pusi pantofi de dans si melodii vesele, iar noi, cei care urmarim spectacolul ne vedem investiti in rolul de Cezar. Ringul se transforma in arena de lupta in care nu mai curge sangele gladiatorilor, ci lacrimile unor oameni nefericiti, ale rudelor sarace, mamelor singure, mamelor parasite, tatilor bolnavi, copiilor infirmi. Dupa fiecare vals, dupa fiecare foxtrot, dupa fiecare tango, noi suntem invocati sa ridicam un deget, pentru o “poveste”, pentru un “vis”, sau sa-l plecam, dupa caz. Sa salvam sau sa condamnam.

Nefericirea este convertita in pas de dans. Banica sare si canta printre dramele unor oameni, juriul isi vede de treaba lui si noteaza strict dansul, iar noi suntem lasati de capul nostru. Caci, de multe ori, se intampla sa nu castige neaparat perechea care a dansat cel mai bine, ci perechea care a impresionat cel mai mult, care a stors cat mai eficient sensibilitatea noastra amortita. Cu alte cuvinte, nu castiga arta, ci compasiunea. De la o editie la alta, se pastreaza formulele, mereu visul “se stinge la Dansez pentru tine”, dar Banica ii asigura pe gladiatorii invinsi ca lumanarea lor continua sa palpaie in alta parte, numai acolo nu.

Vedetele participante se comporta diferit. Unii mai demn, isi asuma notele mici constienti fiind de pasii gresiti, altii mai putin demni, se plang de faptul ca au renuntat pe parcursul saptamanilor de concurs la viata personala, la programul lor obisnuit, la familie, examene etc. Noi se presupune ca trebuie sa fim emotionati de generozitatea lor, de febra musculara, entorsele si intinderile pe care le sufera de dragul implinirii unui “vis” al unui necunoscut. Ceea ce nimeni nu spune este ca numele mari aduse in concurs nu se afla acolo pro bono, ci contra unor sume de bani deloc de neglijat. Si sa nu uitam nici e beneficiile de imagine si de publicitatea primita ca bonus pe care o astfel de emisiune le aduce. De pilda, despre Monica Columbeanu s-a scris ca a primit 20 000 de euro, cate 5000 de euro pentru fiecare editie. Suma ar fi crescut daca nu ar fi fost eliminata dupa 4 editii.

Iar despre unul dintre castigatori, un anume Darius Belu din Timisoara, partenerul Monicai, una dintre fetele Cheeky, s-a spus ca, dupa ce a incasat cecul, a fugit cu banii la Londra, fara sa-si ajute mama si fratele mai mic, pentru care a pretins ca a participat la “Dansez pentru tine”. Ma intreb cati dintre cei care “l-au votat” au aflat. Si dintre cei care au aflat, cati au simtit o strangere de inima pentru ca au “salvat visul” tradatorului?

Absolut totul este centrat catre stimularea sensibilitatii noastre. “Si, spune-mi, cum te descurci cu o singura mana?”, “Vai, este minunat cum faci fata atator greutati”, „Nu-i asa ca a fost dificil dupa decesul tatalui tau? Ce sacrificii a facut mama voastra?”, “Spune-ne, Ionel, cum este viata cu noua manuta?”(intrebare adresata unui copil care, in urma unei donatii, primise o proteza noua). Ma infioara tonul intrebarilor, vocea ingrosata cu zaharul si siropul milei pe care le strecoara Iulia Vantur in orice afirmatie si intrebare. Lipsa de tact se adauga si ea in proportii generoase. Ai senzatia in permanenta ca se asteapta de la acei oameni sa cada in genunchi si sa inalte ode respectivului post de televiziune, sa sarute pamantul din Buftea si sa planga de recunostinta prabusiti in fata divei blonde.

Ce fel de caritate este aceea care ingroapa 9 oameni pentru a salva unul singur? Ce fel de dilema este aceea in care suntem pusi sa alegem intre un tata paralizat si o mama cu cancer, un copil autist si o bunica aflata la limita subzistentei? Cum se combina drama umana, de toate culorile, cu arta coregrafica? Cine suntem noi ca sa ridicam sau sa coboram degetul? De ce acceptam sa fim pusi intr-o asemenea situatie degradanta?

Barbaria luptelor antice a fost inlocuita de sangerosul luptelor pentru audiente. Sub naframa filantropiei, se ascund lucruri atat de urate pe care, din pacate, nicio lege nu le poate sanctiona. Nu o putem face decat noi, refuzand sa mai deschidem televizoarele la asa maceluri. Am insa siguranta ca ne place prea mult mirosul sangelui ca sa o facem. Mai ales cand e “invaluit” in vesminte atat de glamoroase, mai ales cand dramele danseaza.