Reactiile pe care materialele mele le trezesc se inscriu adesea intr-o gama redusa si destul de ingusta. Daca natura are darul de a varia la infinit exemplarele pe care le produce, creierul feminin nu pare sa manifeste insa aceeasi abilitate a creativitatii. Cel mai des imi spuneti ca parerea pe care o am despre voi si pe care mi-o exprim in acest colt, mai mult sau mai putin direct, este urmare a unei frustrari, de un gen sau altul, a unei conditii socio-culturale joase sau, in cele mai multe dintre cazuri, a unei proaste imagini de sine. Cum ar veni, sunt vulpea care sta jos, e suparata ca nu e corb si zice ca sunt acri strugurii.
Eu nu zic insa ca sunt acri, ci ca sunt stricati. Cu alte cuvinte, nu am nici sperante ca vor fi, odata si odata, dulci.
Incerc sa gasesc insa o explicatie a acestui gen de concluzie pe care multe dintre voi se reped, care cu o ortografie precara, care cu un limbaj de cartier, sa o tranteasca aici. Si singura sursa a acestui mod de gandire, saracacios, usor daltonist, cu un spectru de culori limitat la 2-3 tonuri, este insusirea, volens, nolens, a unor notiuni neconstientizate si neasimilate total de psihologie telenovelistica. Asezonata cu lecturi intensive ale revistelor cumparate prin trenurile patriei cu 3 la 10 mii.
Modul de gandire telenovelistic se bazeaza pe un tipar simplu de inteles, ceea ce explica popularitatea de care se bucura in segmentul feminin. Conform acestui sablon, oamenii se impart in doua: buni si rai. Trecerile dintr-o zona in alta sunt interzise pentru ca ar debusola complet fiinta feminina, care nu ar mai sti cum sa-si explice lumea din moment ce realitatea umana s-ar razvrati brusc si nu ar mai fi doar alb/negru. Cine e bun la inceput, moare bun. Cine e rau, moare rau. Ideea evolutiei sau o involutiei este negata din start pentru ca femeia apreciaza lucrul static. Ea cere mereu stabilitate nu neaparat pentru ca ar fi neajutorata, ci pentru ca schimbarea de orice fel ar fi ea necesita adaptare. Adaptarea inseamna inteligenta si intelegerea noii realitati.
Cei rai sunt rai pentru ca li s-a intamplat ceva rau. Ceva nasol. Nu au fost lasati sa raspunda la gradinita cand ridicau doua degetele. Erau prea urati si mamele lor ii ignorau. Ceilalti copii le turnau nisip in cap. In plapandul capsor femeiesc, se impune cu o logica zdrobitoare faptul ca, ajunsi la varsta maturitatii, ei vor fi malefici. Nu doar rautaciosi, nuuu! Ci diabolici. Capabili de crima si de turnat otravuri in perfuzii. Etc. Asa ca nu ma mira faptul ca eu insumi am ajuns sa masor 1,50 in zilele in care ploua.
Asa stand lucrurile cu psihologia telenovelista si intelegand eu ca neavand alte instrumente cu care sa ma masurati, va descurcati si voi cum puteti, azi va usurez sarcina si completez portretul pe care, cel mai probabil, din lipsa de vocabular si de coerenta, ati omis voi sa-l trasati cu exactitate telenovelista pura. Dupa aceea, sper sa inchidem subiectul. Asadar, sa incepem.
Cum ziceam am 1,50. Daca stau bine sa ma gandesc, nici macar nu apartin mamiferelor, ce sa mai vorbim de homo sapiens. Am aparut intr-o pestera, umeda si intunecoasa, ca toate pesterile, in urma unui proces de eclozare. Cand am behait prima oara, am ingaimat cu exces de saliva „Bere!”. Mama facea trotuarul in poiana din spatele pesterii. Tata cazuse rapus de lepra. Din cand in cand, mama ma gonea ca sa vina ea cu cate o gorila. Cand plecam eu asa, debil, cu membre nesigure si capul in pamant, mi-era frica si foame si frig. Odata, m-a batut o barza, iar altadata un bursuc mic, dar al dracu, mi-a smuls parul din nas. Eram cel mai oropsit animal din curtea scolii.
Totusi, nutream speranta ca intr-o zi imi va fi bine. Speram ca scoala ma va scoate din mediul in care avusesem ghinionul sa ma nasc. Si am incercat, mult de tot. N-am absolvit nici clasa a doua. Invatatoarea ma ura, iar inspectorii cand veneau in control imi dadeau mereu castane. Din aceasta cauza, am ramas la 1, 50. Apoi am dezvoltat o boala ciudata a epidermei care presupunea dezvoltarea unui tesut suplimentar, usor solzos. Ma transformam in omul soparla si incepuse chiar sa-mi creasca si o idee de coada.
Acum va dati seama ca nu aveam cum sa conving vreo femela sa conceada intru imperecherea cea fireasca. Prima oara, recunosc: nu prea aveam simtul realitatii si am incercat sa agat o femela care se incadra in parametri normali de dezvoltare fizica si psihica. Adica avea o pereche de picioare, nu o pereche jumate, doi ochi de aceeasi culoare chiar (wow!), o gura lipsita de tentacule si 20 de degete distribuite egal la cele patru membre. In ceea ce priveste psihicul, acesta era mai greu de evaluat, dar parea ok. Normal, s-a aratat dezgustata de ideea unei apropieri – fizice si spirituale deopotriva – intre noi. Mai mult decat atat, a trimis o scrisoare Adrianei Bahmuteanu si toata lumea a ras de mine in prime time, pe Kanal D. M-au invitat impreuna cu Piticu Porno, dar am refuzat sa ma duc.
Cu timpul, pretentiile mele au scazut. Nu stiu de ce imi intrase mie in cap ca toata lumea merita o sansa si ca, pana la urma, cum zic americanii, aveam sa-mi gasesc calea. Cred ca ma uitasem prea mult la Star Wars. Nu am gasit nicio cale. Si nici cu femelele mai din tagma mea nu am avut mai multe sanse. Culmea, si ele isi imaginau, tot ca mine, ca merita ceva mai bun.
Acum m-am intors in pestera parinteasca. Mama e prea batrana ca sa mai colinde trotuarul si sa ma mai goneasca, o mai pocnesc, scurt si decis, din cand in cand, si asa o conving sa faca o tocanita, o chiftea. E adevarat, nu e prea talentata, dar viata m-a invatat sa ma multumesc cu putin. Din cand in cand, in poiana vin femei ca voi. Ma ascund dupa un bolovan, si cu lacrimi de furie in ochi, dar si cu o sensibila erectie in pantaloni, compun misive catre redactia Enjoystyle.ro. Si voi continua s-o fac.
