Nu e nicio surpriza ca tot ce trece azi drept conservator, vetust, reactionar si prafuit trebuie sa fi fost candva in voga. Nu poti fi de moda veche daca n-ar fi existat o moda, candva.
Si ce mode vechi, dom’le! Nu revolutii pe cat-walk si colectii de primavara-iarna, ca azi, ci de-alea adevarate, consumate prin scandaluri uriase si, eventual, lasate cu oaresce varsare de sange. Banalul costum negru barbatesc, pantaloni-sacou-cravata, cat de aprig a zbuciumat el soarta imperiului britanic. Iar azi ce e el? Semn de nunta sau de agent de vanzari? Ori valsul, care a intors pe dos viata politica a Habsburgilor: va dati seama ca, acum 200 de ani, un vals bun era piesa de tripuiala a burgheziei? Ca si jazzul sau bluesul, altadata muzica de cartier, semn de golaneala, acum rezervat pe de-a-ntregul clasei posh sau cu apucaturi de. Adidasii, mai simte cineva profundul semn de dispret fata de oranduire care i-a facut pe primii lor promotori sa-si bage picioarele in ei, si nu in niste pantofi de lac? Poate doar raposatul Steve Jobs, purtandu-i ca miliardarii excentrici.
In fine, nu intentionez sa traduc in proza si sa rescriu fara rima si portativ melodia celor de la Phoenix, stiti voi, cu bunicul si monoclul.
Exista si o moda la oameni. O moda a comportamentului uman, ceea ce e relativ usor de inteles, dar si o moda a temperamentelor, ceea ce poate parea nedrept, in conditiile in care cu acestea din urma te nasti, nu le alegi. Iar artele au dansat pe langa moda oamenilor, cand supuse, cand conducand moda. Sfarsitul burgheziei a gasit la moda temperamentul flegmatic, a urmat o moda a sangvinilor romantici, apoi una a colericilor modernisti si cea a melancolicilor retrasi in absurd. Poate ca si modele astea la oameni sunt in buna parte ciclice, asa cum si la toale reapar ba croielile anilor ’60, ba frezele anilor ’80. Un sociolog bun ar putea sa noteze si sa prognozeze ce va urma, care e durata medie de aparitie-disparitie, care e trendul.
As fi tare curios sa stiu ce moda vor fi femeile viitorului. Peste 20-30 ani, cand fiu-meu, presupunand ca voi avea unul, va veni sa-mi prezinte aleasa, presupunand ca va avea una. Sau alesul, Doamne-fereste. Dar sa ramanem la varianta in care i-ar placea, totusi, femeile. Cum ar fi Ileana Cosanzeana lui?
Primul gand, si cel mai inspaimantor, e ca va fi grasa. Corpolenta e si ea o chestiune de moda. In Evul Mediu, ca si in antichitatea pre-elenistica, femeile plinute erau la mare pretuire, dintr-un motiv foarte simplu: o constitutie robusta le facea mai eficiente purtatoare de sarcini. Le era mai usor sa poarte copii in pantece, mai mari sansele sa-i nasca sanatosi. Se descurcau mai bine la treburile gospodariei. Frumusetea venea ca o sinteza a utilitatii, si asta nu trebuie sa provoace indignare. Asa cum un banal paralelipiped negru, iPhone-ul, ajunge sa para frumos dupa ce s-a dovedit util.
S-a revenit apoi, pe masura ce societatea – si medicina – au evoluat, la criteriile de frumusete ale Greciei antice. Rotunjimi si subtirimi. Finetea ca semn de aristocratie. Nimeni n-a mai vrut o nevasta sub care sa se prabuseasca armasarul. N-ai nevoie de maini groase ca sa canti la pian.
Acum, dupa socul anorexic al anilor ’90, America pare sa promoveze, din nou, femeile plinute. Glumesc, nu plinute, grase de-a dreptul. Obeze. Obezitatea e o problema generala in SUA si Canada, urmeaza Anglia si, de acolo, export general. Asta daca nu cumva China va deveni noua America si, pe modelul vechilor imperii, dupa ce ne-au indopat cu produse, ne vor furniza civilizatia si, finalmente, cultura lor. Altminteri, alimentatia tot mai proasta si mai accesibila, sedentarismul tot mai frecvent si, mai ales, vointa tot mai scazuta a indivizilor ma fac sa cred asta. Ca sa fii slab e nevoie de vointa dozata pe termen lung, ca sa te ingrasi n-ai nevoie de mare lucru. Or, in ziua de azi, activitatile care se intind pe mai mult de-o luna de zile sunt deja inspaimantatoare, sunt proiecte pe termen lung. O casa se construieste instant, cultura o sorbim in doze tot mai mici, in pauzele de cafea. Pana si lung-metrajele devin plicticoase si cedeaza locul serialelor.
Al doilea gand e ca nu va fi doar una. Nici macar una pe an. Poate va veni la mine si imi va spune, ca in Sweet November: „Tata, fa cunostinta cu Ana, iubita mea de luna asta!” Pentru ca alta tendinta care mi se pare tot mai clara este scurtarea perioadei de concubinaj, ca sa nu zic mariaj. Dragostea nu mai tine o viata, nu mai tine nici trei ani, ca la Beigbeder. Imi spunea cineva ca, peste Ocean, cuplurile au inceput sa se desparta dupa cateva luni amiabil si preventiv, fara sa mai fie nevoie de certuri. „Le e frica de commitment”, mi-a zis. Dar despre asta voi incerca sa scriu, ceva mai mult, data viitoare.
