Ea statea prabusita pe un scaun. In jurul ei, distingeam orbecaind anumite obiecte, purtand logouri usor recognoscibile. Majoritatea erau produse dulci, cremoase, in culori dubioase. Galeti de inghetata, ciocolata de multe feluri, sticksuri si biscuiti in trei sortimente. M-am apropiat tiptil. Ea se chircise acum intr-o pozitie usor nefireasca. Am zis, deh, femeile, se stie, au nu numai o morala flexibila, ci si o spinare asijderea. Avea cearcane prelungi si urme de ciocolata pe la colturile buzelor. Am salutat-o timid, ea abia a raspuns cu vocea stinsa. Pe monitor licarea verzului un solitaire cu siruri inegale si prezentand in aparenta o problema fara solutie.
Ma intrebam in mijlocul carui dezastru sentimental nimerisem si ea parea atat de fragila incat m-am si temut sa intreb ce s-a intamplat, fiindu-mi frica sa nu care cumva sa i se rupa figura in hohote de plans mai ceva ca un staniol, ca un ambalaj de trufandale. Stateam ca pe ace si abia indrazneam sa spulber cu rasuflarea mea aerul incarcat in mod aproape palpabil de tensiune. Ma simteam mai ceva ca intr-o bucatarie in care sunt scurgeri de gaze, simteam cum pluteste pericolul.
Poate ca va intrebati unde ma aflam: in biroul unei secretare. Si ghinionul, soarta cruda si nemernica ce ma pocneste la intervale mai mult sau mai putin regulate, faceau sa am nevoie de fiinta prabusita pe scaunul ergonomic, privind nostalgic un rege de cupa. Am respirat adanc si mi-am permis sa sparg sacralitatea momentului cu o cerere, evident, cat se poate de neinsemnata, nefacand parte lumilor astrale in care plana in acel moment mintea incetosata si incetinita de zaharuri a secretarei din poveste.
Recunosc, m-am simtit ca un vierme, ca cea mai nemernica fiinta de pe fata pamantului, ca o arahnida, ca o molusca, ca o taratoare minuscula din pleistocen:
– Stii, am nevoie de o adeverinta.
Nimic. Privirea inmanusa in continuare regele de cupa. Uitandu-ma mai bine, am zarit pe fundal o poza cu o vedeta masculina in costum de ginere. Lumina a inceput sa patrunda incet in incapere, prin depresii si dulcegarii menite sa le aline.
Fiinta in sacou, cu privirea bantuita, nu raspunde. Acum incepe sa rontaie incet, hipnotic niste arahide glazurate. Sunetul pocnetului dintre doua masele umple incaperea timp de vreo cinci minute, eu abia respir, nu stiu de ce, dar ma simt ca si cum as fi pe punctul de a intrerupe o ceremonie de investire a unui monarh, de accedere la un rang calugaresc superior, ma rog, o chestie extrem de importanta, iar eu as fi un turist strain si nu as cunoaste cutumele locului. Astept rabdator sa se termine si punguta de arahide, care odata „vidata” de pofta neomeneasca a secretarei noastre, ajunge azvarlita, intre un fax si un xerox.
Am o noua tentativa, ma izbesc de aceeasi mutenie. Suferinta vizibila a secretarei incepe sa capete o concretete de beton si parca am si citit undeva ceva, legat de durerea palpabila. In fine, ies din incapere, ma inchin in fata evidentei si planuiesc ca, incepand din acel moment, sa trimit inaintea mea, ori de cate ori am nevoie de nepretuitele ei servicii, doi emisari: un preot si un psihiatru care sa certifice in vreun fel sau altul starea psihica a labilei noastre secretare.
Pe hol, cand am iesit, am constatat ca se intrunisera mai multe reprezentante ale sexului slab mintal si bezmetic. Ha-ha-ha! Una tinea in maini o cana cu ceai de tei, alta un tub de distonocalm, o a treia aparuse cu niste jeleuri tremurande in timp ce o a patra incerca sa le explice ca solutiile lor sunt false si ca o inima ranita nu poate fi carpita nici cu dulciuri (aici as fi putut s-o contrazic, avand in vedere cantitatea de peturi pe care tocmai o observam in lacasul bestiei secretariale), nici cu calmante si nici cu ierburi. Le-am analizat o vreme, in mod discret, am observat ca sunt calme, nu au nici cearcane, nici taieturi la incheieturi si nici urme de ciocolata pe la coltul buzelor si le-am intrebat, cand am simtit ca sunt in siguranta evident, ce a patit draga si eficienta noastra Mirabela.
Ele s-au uitat la mine ca si cum n-as fi stiut ca exista penicilina pe lumea asta, ca musulmanii se inchina lui Allah si ca Romania n-are o autostrada ca lumea. Ma faceam iarasi mic, amutit si coplesit de misterele femeiesti. Cea de-a patra, care parea sa aiba cea mai mare concentratie de ratiune dintre ele, mi-a spus ca draga si iubita Mirabela e suparata pentru ca s-a insurat Brad Pitt. Ca atunci cand vestea aparuse in ziare, la inceput, refuzase sa creada. Apoi intrase intr-o sala de fitness si nu mai iesise de acolo trei zile pana cand un instructor i-a recomandat daca nu somn, atunci macar un dus. Urmase o saptamana in care vorbise singura si scrisese tot felul de mascari despre Angelina Jolie pe siteuri si pe zidul de la Gara de Nord. Panarama, dezaxata, siliconata, buzata, nebuna tatuata si bautoare de sange de Billy Bob Thornton erau printre cele mai frecvente. Apoi, brusc, ca si cum puseul acesta de ura o epuizase complet, hotarase sa nu mai scoata o vorba. Se baricadase in birou si spuneau ele „se ascundea de realitate in spatele solitaire-ului si al dulciurilor”.
Le-am rugat sa-mi puna o vorba buna. Poate cand depresia se incheia si atentia i se concentra pe un altul, eventual Johnny Depp (ca asta e vesnicul duet, unul blond, unul brunet), ar fi fost posibil in sfarsit sa dea curs rugamintii mele si sa imi elibereze nenorocita aia de adeverinta? Iar daca nu, sa intre in concediu medical!
