In lumea ziaristilor, se stia, candva: stirea nu e ca un caine a muscat un om, stirea e ca un om a muscat un caine.
Un biciclist a muscat un caine, asta ar fi fost o stire.
Stiti, de multe ori m-am gandit sa-mi iau o bicicleta. Sa ma duc la serviciu cu ea. Nu m-a speriat gandul ca voi ajunge nadusit vara sau zgribulit toamna, nu m-a speriat gandul ca ma va prinde ploaia. Nici c-ar trebui s-o urc si s-o cobor cateva etaje, ca doar n-o s-o las in scara blocului, sa mai gasesc din ea doar roata legata de balustrada. Insa n-am putut niciodata trece peste povestea cu cainii. De oriunde as pleca si oriunde m-as duce, e imposibil sa-i ocolesc pe toti. Nu mi-e frica de caini, cine ma cunoaste mi-e martor. Daca sunt vesel, chiar ma apuc si latru la ei, numai ca sa-i vad cum se enerveaza. Dar cand esti pe bicicleta (motoreta, motocicleta, scuter) ai un dezavantaj: trebuie sa-ti pastrezi echilibrul. Asta te face vulnerabil, iar cainii simt imediat vulnerabilitatea. Daca ajungi sa ai de ales intre a trage de coarne spre masina care te ocoleste sau a te lasa muscat, nu e deloc bine. Mai bine iei autobuzul.
Un jogger a muscat un caine, asta iar ar fi fost o stire.
Cand vad cum creste burta, ma gandesc sa ma apuc de alergat. Ma si vad trezindu-ma la 6, in crepusculul purificator, dand cateva ture de cartier in nadragii gri de trening, cu castile in urechi. Sa alerg macar un sfert de ora, apoi sa ma intorc acasa, sa-mi fac un dus, sa-mi beau cafeaua si sa-mi fumez tigara. Am o singura problema: cainii. Da, am spus, nu mi-e frica de ei. Dar, daca vrei sa faci jogging, iar ai un dezavantaj in fata lor: trebuie sa alergi. Asta-i deruteaza, ii face sa se simta atacati. Cainii nostri nu-s invatati cu oameni alergand. Cainilor nu le place joggingul.
Un copil a ucis un caine, asta da stire.
Dar copiii abia pot sa ucida vrabii, si asta abia cand cresc. In fata unui caine de talie medie, un prescolar are aceleasi sanse pe care le-as avea eu, la un metru optzeci si sapte, in fata unui urs. De caini nu mi-e frica, dar de ursi imi cam e.
O organizatie pentru protectia animalelor s-a opus deratizarii – iata stirea pe care o astept cel mai mult.
Cainii sunt iubiti de asociatiile pentru protectia animalelor. Asociatiile pentru protectia animalelor – asta le e, in cele mai multe cazurim denumirea. Ele sunt alcatuite din oameni buni, culti, inimosi. Cunosc si eu cativa. Iubesc cainii si pisicile si cam atat. Pai cu restul animalelor cum ramane? Unii salvatori de caini iubesc si vitele, porcii si gainile, dar numai gatite. Altii, mai putini la numar, sunt lactovegetarieni. Totusi, in nemarginirea regnului animal, nu inteleg exact de ce am face discriminari. Ori le iubim, ori nu le mai iubim. De ce nu iubim si aparam sobolanii? Pai sobolanii nu-s tot animale, ba chiar mamifere? N-au si ei patru labute, coada, urechi si blana? N-au si ei boli si suparari? N-au si ei vise la o viata mai buna, plina de roate de cascaval? Nu se hranesc si ei tot cu cadavre si resturi de mancare? Nu musca si ei cand le e foame?
Faceti un experiment: inlocuiti in orice articol privind drepturile animalelor cuvantul „caine” cu cuvantul „sobolan”. Ganditi-va cum ar fi ca unul dintre vecinii vostri sa hraneasca nu caini maidanezi, ci sobolani. Ganditi-va ca primaria din orasul vostru ar investi milioane nu in adaposturi pentru catei, ci in crescatorii de sobolani.
Sau credeti ca sobolanii n-au sentimente? Ca nu gandesc? Ba gandesc. Unii dintre ei sunt mai inteligenti decat cainii. Credeti ca nu-i doare cand mor otraviti, la fiecare operatiune de deratizare? Ba-i doare; ii doare burtica foarte rau.
As putea spune ca sobolanii chiar au cateva avantaje: nu latra, de exemplu. Nu fac pipi pe rotile masinilor. Si foarte important: cand vad un om, o iau la fuga, nu-l ataca.
Vi se pare o gluma? Asa i s-ar fi parut si unui cetatean normal la cap, acum o suta de ani, toata aceasta tevatura legata de maidanezi. In plus, la un search pe google veti gasi o sumedenie de asociatii de iubitori si crescatori de sobolani. Copiii nostri s-ar putea deci sa fie implicati in dezbateri publice de genul: „eutanasiem sobolanii fara stapan sau ii castram si-i ducem in adapost?”
Stiu, desigur care-i problema: sobolanii nu sunt simpatici. Totul se reduce la simpatie. Cainii au privirea aia dragalasa si blanda, pe cand sobolanii se uita viclean si rau, de te ia cu fiori reci pe sira spinarii.
De altfel, o sa tot vedeti, in zilele care vor urma, cum cei care sustin cauza eutanasierii vor atasa articolelor poze cu caini fiorosi, cu coltii scosi afara, in timp ce textele pro-animale vor fi insotite de catelusi dragalasi sau de maidanezi privind bleg si inofensiv spre fotograf. As putea si eu sa pun o poza cu un sobolan haios, cu Ratatouille sau poate cu Splinter, antrenorul testoaselor ninja. Dar, ca sa va faceti o mai buna idee despre ce inseamna manipularea, prefer sa va las sa priviti o poza cu un copilas care se uita plin de mirare la lume. Nu e adorabil?
Nu prea, si-o sa va zic de ce: fiindca e o poza cu Adolf Hitler cand avea un an. Dintr-o data s-a facut urat, asa e?
(sursa foto: wikipedia)
