La moda, in anumite medii, e gandirea „pozitiva”. La pachet cu ea, vin optimismul. Energia. Implicarea. In orice, in de toate. Daca esti de felul tau mai incet, mai sceptic, mai letargic, societatea te scuipa asemenea unei seminte stricate ce ar putea dauna unei bogate recolte. Poate chiar sa o compromita. De asemenea, daca iti recunosti limitarile si stai mai pe margine, esti privit ca avand o boala rusinoasa si ti se recomanda sa taci. Ca nu stii tu. Stiu ei mai bine.
Incep sa ma simt ciudat in asemenea companie heirupista. Peste tot, cauze si campanii. Strangeri de semnaturi. Adunari. Flash-mob-uri. Sa te fereasca sfintii PR-ului sa intrebi ceva legat de eficienta, de urmarile practice, concrete ale tuturor acestor eforturi, toate miscarile luptandu-se in balti de sange viral pentru propriul strop de vizibilitate. Conteaza ce se intampla acum. In momentul 0. Maine e departe si sigur va aparea o alta campanie cu care sa ne umplem orele moarte. Si vom uita de cea de azi.
Lumea se conduce in pasi acum si dupa retete. Avem metode pentru orice: pentru cum sa ne certam constructiv, pentru cum sa ne iubim „pozitiv”, pentru cum sa avem o relatie cu mama-soacra de perspectiva, pentru cum sa punem bazele unui adulter serios, pentru cum sa ne facem vacantele cu cat mai putin efort si cat mai multe invataminte. Dupa orice act, urmeaza o dare de seama. Se fac rapoarte. Se cuantifica. Se numara fericirea. Si musai ceilalti trebuie sa fie de acord. Va rog, dati un like fericirii mele!
Tu nu mai stii cum e viata ta, cata mizerie si cata fericire contine, pana nu ai grija sa supui totul unui „poll” si sa ceri ajutor din exterior pentru a interpreta datele in mod cat mai relevant. Ti se spune sa zambesti chiar daca nu vezi niciun motiv pentru care ar trebui s-o faci. Ti se spune sa te entuziasmezi. Sa gandesti pozitiv, ce dracu’ e atat de complicat!
Daca nu mi-ar vorbi atat despre obligativitatea zambetului, poate ca mi-as misca buzele cu mai multa usurinta. Asa imi vine sa strang bine de tot din ele ca o reactie de aparare la agresivitatea bunei-dispozitii din jur. La atacul oamenilor „determinati”, „implicati”, „pozitivi”.
Deja cand aud cuvintele astea, imi vine sa fug mancand pamantul si sa sar in bratele celor mai pesimisti oameni de pe planeta. Ca toti imi par mai prietenosi si mai umani decat toti „pozitivii” acestia dezlantuiti. Daca nu te hlizesti, daca nu dai un like, daca nu te agiti si tu putin, esti numit reactionar si invechit. Esti o piedica pusa progresului. O celula canceroasa care trebuie extirpata. Omul care isi vede de treaba lui este vrednic de tot dispretul acum. Sa te limitezi la ce stii sa faci cu adevarat te transforma intr-un individ plictisitor pe care nimeni nu-l vrea in preajma.
Veti spune poate ca suntem destul de zdruncinati de dezastre. Ca sunt pe lume cutremure, recesiune, centrale nucleare cu reactoare scapate de sub control, foamete, razboi, terorism, discriminare si ca toti „pozitivii” astia incearca, fie si dezorganizat si pe alocuri, sa injecteze putin tonus in musculatura noastra obosita. Poate ca aveti dreptate. Eu ii percep insa ca pe o agresiune in plus. Agresiunea zambetului mecanic.
Ciudat e ca nici macar nu-si mai dau seama de gustul artificial al zambetului pe buzele lor. Ca nu simt ca, de colturile buzelor, sunt prinse niste sfori grosolane si ca altcineva sau altceva le manipuleaza gura, ridicand-o sau coborand-o. Nu ei insisi. Si cum se spune ca nu se face primavara cu o floare, nici cu un zambet nu cred sa ne rezolvam marile probleme, oricate mantre am rosti in gand.
Si mai e ceva. Se incearca inocularea ideii de performanta oricui. Toti suntem buni, toti suntem minunati, toti meritam. Nu trebuie decat sa cerem. Daca nu ceri, esti pesimist. Esti pasiv. Esti „naspa”. Ei, eu una nu cred ca toti. Unii sunt mediocri. Cei mai multi, de fapt. Si asa vor ramane mereu. Cui serveste sa li se spuna ca sunt geniali? Lipsa de incredere in sine e grava, de acord. Iti pune piedici, te face sa te simti mai mic si mai lipsit de insemnatate decat esti, de fapt. Pe de alta parte, supraestimarea imi pare la fel de periculoasa. Si parca, facand poate o contabilitate cam hazardata, mai multe realizezi stiind ca esti mic decat crezandu-te mare.
Asa ca, dragi „pozitivi”, va rog sa ma scuzati. Dar uneori chiar suntem prosti si sa ne spunem de trei sute douazeci si opt de ori pe zi ca suntem destepti nu ne ajuta chiar deloc.
