Am fost martorul unei conversatii halucinante. Nu ma intrebati cum. Se face ca la trei metri de mine, intr-un fumoar, erau trei fatuci galopand rapid spre 30 de ani, ceea ce le scoate oarecum din categoria fatuci. Si una ii zice alteia, uitandu-se la pantofii ei: Ce unghii misto ai la picioare!”. Eu mai auzisem de maini frumoase, de glezne gingase sau, din contra, de elefant, dar recunosc: problema tesutului mort situat in extremitatea degetelor de la membrele inferioare nu mi-o pusesem niciodata. Atentie nu a zis: „Ce vopsea misto!”. Ci „ce unghii misto”. Au urmat apoi cateva detalii legate de forma lor, nu si de continut. Trebuie sa mai mentionez ceva, de dragul nevoii de acuratete: fatuca ce a fost catalogata ca posedand niste formatiuni cornoase frumoase purta in picioare niste obiecte pe care nu stiu niciodata cum sa le incadrez. Sunt pantofi sau sandale? As dori sa-mi explice cineva limita intre pantof si sandala. Adica era vorba de acel tip de incaltaminte inchis, dar care lasa sa iasa la vedere doua-trei degete (depinde de marimea degetelor). Exista sandalo-pantof? Sau cizmo-sandala? Ca am vazut si niste strutocamile ale incaltamintei pana la genunchi cu vedere le degete totusi.
Ei, ceea ce credeam ca a fost un incident minor, menit sa umple timpul unor functionare plictisite, a avut un efect gen bulgare-de-zapada. Unghiile buclucase s-au tot rostogolit, s-au tot invartit ducand la polarizarea tacuta a institutiei in doi centri, unul de simpatie, altul de antipatie. Erau, pe de o parte, partizanele a ceea ce se spusese in acel fumoar, intr-o linistita dupa-amiaza de miercuri, si erau bineinteles oponentii. Cele care nu puteau accepta si pace ca respectiva duduie, degraba manuitoare a aparatelor de fotocopiat si a tonomatelor de cafea, ar poseda niste unghii chiar atat de grozave incat sa merite mentiunea intr-o conversatie, fie ea si una oarecare si in cercuri deloc inalte.
Ghinionul a facut ca sefa sa nu fie deloc de acord cu faptul ca fatuca avea niste unghii frumoase. Drept urmare, a inceput sa-i dea sarcini din ce in ce mai dificile, sperand astfel ca se va produce o strivire, o infrangere rusinoasa si zdrobitoare – fara echivoc – a respectivelor patratele de tesut, sperand ca acestea lipsite fiind de atentia – binemeritata pentru unii, nemeritata pentru altii – se vor usca sau macar vor cadea prada unei taietoare de unghii nepricepute. Inca o intrebare: cum le cheama pe tantiile acelea pe care le platiti voi ca sa va taie si sa va vopseasca unghiile? (se pare ca m-am inselat, am totusi ce invata de la voi.)
Sigur, razboiul nu a inceput chiar imediat. Mai intai s-a putut observa pe holuri, prin birouri si prin bai o larga expunere. Spiritul belicos muieresc incepe mai mereu cu o defilare, cu o parada. Fatucile si cucoanele – reprezentante ale sexului cu unghii – au arborat toate echipamentul de razboi: sandalo-pantofii. Desi nu se organiza o competitie oficiala – gen Miss Unghia – totusi se spera, neoficial, la inscaunarea si ungerea unei alese. Pur si simplu, nimeni nu suporta gandul ca in tara functionareasca mai exista o surata cu unghii mai apetisante. Probabil, daca chirurgii esteticieni ar fi inventat si un echivalent al siliconarii in domeniul unghiilor, saptamana viitoare ne-am fi trezit cu o cerere uriasa a interventiilor in clinicile de specialitate.
Toata lumea patrula in sandalo-pantofi cu unghiile gatite care mai de care mai spectaculos. Nimeni nu putea ramane indiferent, nici macar eu, si asa m-am trezit holbandu-ma intens la picioarele femeilor in zone care nu-mi sunt deloc caracteristice si carora nu le-am acordat niciodata atentie pana acum.Totusi, m-am dovedit total incapabil in a da un verdict, in a stabili o ierarhie. Nu am fost invitat in mod oficial sa acord votul meu; cu toate acestea, am putut deslusi oarece intentii voalate. Nefiind un privitor exersat, specializat de unghii, toate imi pareau la fel, in ciuda culorilor diferite. Unghia in sine devenea un concept abstract.
Pana la urma, institutia s-a gasit intr-un impas colosal. Nimic ce nu avea legatura – macar tangentiala – cu unghiile nu se mai bucura de atentie. Computerele zaceau cu ecranele stinse si triste, florile se ofileau in glastre si teancurile de integrame lancezeau necompletate. Daca ar fi fost vorba de unghiile de la maini, situatia ar fi fost – sustin eu – substantial diferita. Dar asa… Toata lumea statea in picioare, de dimineata pana seara, tocmai pentru ca de sub birouri gradul de vizibilitate spre belicoasele unghii era nul. Unele femei au fost declarate – iarasi neoficial – eroine intrucat, din cauza statutul excesiv in picioare si, in plus, din cauza sandalo-pantofilor mutilanti – s-au trezit cu varice si alte boli specifice piciorului feminin. Oricum, acum se puteau bucura de oarece scutiri de la lupta: pe eroi nu-i mai pune nimeni sa se razboiasca odata cazuti. Lumea arunca in ei cu lauri si ii lasa acolo: isi merita odihna, nu?
Totul era paralizat. Nimeni nu mai raspundea la telefoane, iar tabloidele erau rasfoite in sila. Pana la urma, secretara-sefa – o minte iscusita, nu gluma – a venit cu ideea salvatoare. Ingrozita de gandul ca acea tensiune ucigatoare avea sa dureze pana la varsta pensionarii, a propus ca numarul combatantelor sa se reduca la doua. Acestea doua au demarat imediat o impresionanta campanie de lobby care continua si in zilele noastre, cand eu va spun istoria.
Ceea ce face ca desemnarea unei castigatoare sa fie si mai greoaie, este faptul ca unghiile nu sunt deloc – pare-se – niste entitati stabile. Ele isi modifica intruna forma si aspectul in functie de dispozitiile si starile – etern schimbatoare, se stie – ale purtatoarei lor.
