Obiceiuri proaste de nunta si botez

Inca din scoala generala, de la primele contacte cu literatura populara invatam ca in viata unui om exista trei momente cruciale: nasterea, nunta si inmormantarea si multe creatii se invart in jurul acestor clipe de cotitura. Azi imi dau seama ca toate trei depind de noi. Sigur, nu ma refer acum la propriul botez, ci la cel al eventualilor copii. Iar in privinta inmormantarii – imi cer scuze daca sunteti sensibile, iar eu par prea lugubra – am putea avea si aici ceva de spus, cu conditia sa avem fiinte in care ne putem increde. Ma voi referi insa mai ales la cele in care ne putem implica, cu propria minte si propriile maini, si imi voi anunta pozitia inca de la bun inceput: botezurile si nuntile romanesti sunt, 90% dintre ele, de un kitsch toxic.

De multe ori, fiintele urbane si educate aduc drept scuza pentru alegeri nefericite la asa ocazii faptul ca “asa se cuvine” sau “asa se face”. Cand indraznesc sa-mi intreb cunostintele daca sunt fericite cu alegerile lor – mai ales cand le cunosc cat de cat si stiu ce preferinte au – imi spun cu un ton de semi-jena, semi-gluma, ca se supara parintii daca procedeaza altfel.

Hm… pana unde merge menajarea parintilor?

Este greu sa inteleg un fiu care cedeaza in fata rugamintilor unui parinte care-l roaga sa modifice sensibil play-listul de la nunta pana cand acesta ajunge sa se limiteze la Maria Carneci, Fuego si Minodora. Asta e, unii dintre noi avem parinti cu gusturi indoielnice in materie de multe lucruri, insa nunta se presupune ca este – in cazul multora – o zi la care au visat de cand se stiu sau pe care au anticipat-o cu nerabdare. De ce cedeaza cu atata usurinta in fata presiunilor prostului gust?

Imi este si mai greu sa inteleg cum o fata devenita intre timp mama, mare cititoare si cinefila, un obraz subtire, ca sa zic asa, ajunge sa angajeze la botezul fiicei ei figurante pe post de ursitori, care poarta pe cap conuri ridicole, costumatii din imitatie ieftina de satin si farduri sclipicioase la ochi. Mi-este imposibil sa cred ca un tanc imbracat in costum lucios, cu pantofi stil “aladin” in picioare si bratara de aur la mana are vreo legatura cu ideea de inocenta si puritate pe care o asteptam de la cineva de acea varsta.

Veti pretinde poate ca ocaziile sunt atat de fericite si inseamna atat de mult incat poti inchide ochii in fata sarmalelor servite imediat dupa salata de fructe de mare, in fata fripturii aduse pe ritmuri de mars triumfal, in fata horei miresei jucate in fata unui bloc din Drumul Taberei si ca poti sa-ti astupi urechile atunci cand “dizeuza” canta. Sau incearca.

Mi-e aproape imposibil sa inteleg practicarea unor obiceiuri precum ‘furatul miresei” care nu mai aduc niciun fel de suspans si de farmec, vestigii muribunde ale unor traditii uitate si pervertite pe parcurs de catre fiinta semi-urbana, care nu mai au niciun fel de valoare decat bifarea unei etape din programul nescris al nuntilor romanesti. Nimic nu mi se pare mai ridicol decat liota de mirese peste care se intampla sa dau cand trec sambata, in “sezonul nuntilor” pe langa Arcul de Triumf si sa aud fragmentele unei negocieri penibile. Si, nu, nici varianta cu furatul mirelui nu mi se pare mai originala, este si ea fumata de mult.

Nunta, dincolo de o petrecere, trebuie sa spuna lumii ceva despre cei doi. Sa ii reprezinte, sa fie ca ei, aidoma gusturilor lor. Si articolul meu nu este despre cei carora le plac in mod real Minodora, sarmalele pe masa si pe cap, “darul” strigat ostentativ. Ci despre cei carora nu le plac, dar nu au nici forta sa se opuna tavalugului de insistente venite din partea parintilor, nasilor, matusilor, unchiesilor si cohortei de rude.

Pe langa stilul plasticos al nuntilor de pe la noi, remarc persistenta unor superstitii sacaitoare: mireasa trebuie sa-l “calce” pe mire pentru a-si capata astfel suprematia in caminul conjugal si pentru a avea dreptul de a fi cea care “canta” in casnicia lor. Copiii trebuie sa poarte hidoase sfori rosii pentru a fi feriti de “deochi”. Se stie ca romanii sunt clienti ferventi ai “vrajitoarelor” si cititoarelor in tot felul de lucruri. Ma mira insa cum persoane pe care le stiu drept rationale, uneori chiar atee, ajung sa dea curs unor asemenea obiceiuri.

Si nu e vorba ca as incerca sa neg mostenirea culturala a poporului. As intelege daca nunta/botezul ar fi traditionale de la primul ceas al diminetii pana la ultimul mesean. Dar nu poti sa rupi si cozonaci in poarta si sa iti pui si mirele sa scoata jarteaua albastra cu dintii pentru ca, intre timp, am preluat si traditia americana a lui “something borrowed, something old and something blue”. Nu poti sa joci hora si apoi sa urci in limuzina sau in masina de epoca pe care n-ai uitat sa lipesti o papusa, dar nici sa atasezi cutiile de conserve zdranganitoare.

Se presupune ca, din moment ce esti suficient de matur pentru a zice “da” la starea civila si in biserica, te poti impune si in fata celorlalti si iti poti pleda in mod coerent cauza. Se prea poate sa fiu acuzata de egoism si sa mi se spuna ca cei care se conformeaza normelor o fac din altruism, pentru ca, in primul rand, invitatii sa se simta bine. In primul rand, as vrea sa ma opun spunand ca, sa-mi fie cu iertare, dar invitatii insisi mi se par prost educati din moment ce incearca sa modeleze un eveniment la care nu ei sunt protagonistii. In al doilea rand, niste miri care se simt bine vor molipsi, prin buna-dispozitie, si aleasa adunare. Si parca suntem acolo pentru a-i celebra pe ei, nu? Nu pentru a menaja sensibilitatea in foi de varza murata a matusilor si pasul saltaret pe “pinguinul” al unchilor.

Recomand, in acest sens, filmul „Nunti, muzici si casete video” al lui Tudor Giurgiu. Absolut spumos!