Azi, am vazut o serie de fotografii din timpul acelor evenimente ciudate, cunoscute de atunci sub numele de mineriade. 13-15 iunie 1990 – prima mineriada violenta (tentative mai fusesera si in ianuarie si februarie). Va propun o mica aducere aminte. Poate ne reamintim lectiile trecute, alegerile proaste pe care le-am facut si poate, sper eu, evitam alegeri proaste viitoare. Nu stiu daca evenimentele acestea si-au facut loc in cartile de istorie ale generatiilor actuale. Pe vremea cand am facut eu scoala generala si liceul, nu erau.
Protestele din Piata Universitatii au inceput in aprilie 1990. In mai au avut loc alegeri, pe care le-au castigat membrii vechii nomenclaturi, rebranduiti sub numele de FSN, in frunte cu Ion Iliescu. Studenti, intelectuali ocupasera inca de pe 22 aprilie piata, numarul protestatarilor – un termen relativ recent, intrat in uzul comun mult mai tarziu, atunci li s-a spus „golani”, „huligani” – a crescut constant in zilele urmatoare pana la zeci de mii, iar Piata a fost declarata „Zona libera de neocomunism”. Neocomunism. Nici cuvantul „mineriada” – intraductibil in alte limbi, pentru ca nimeni nu s-a mai confruntat cu un asemenea eveniment – nu exista in limba. A trebuit inventat. Oamenii de atunci au ghicit cioara vopsita care le inhatase libertatea. Noi inca dormim.
A mai avut loc atunci o trista premiera. S-au lansat celebrele slogane „Moarte intelectualilor!” si „Noi muncim, nu gandim!”. Multi au uitat de unde vin, iar „Noi muncim, nu gandim” e privit adeseori ca un banc si e invocat in tot felul de contexte acuzatoare ale metehnelor noastre. Putini stiu ca de fapt nu are legatura cu lenea sau slaba pregatire. Ci, din contra. Cu excesul de zel spargator de teste. Asta au scandat muncitorii de la IMGB, dupa ce au racnit ca „IMGB face ordine!”, lasand totusi treaba in sarcina minerilor.
(Sursa foto: Mediafax)
Pe 13 iunie, trei garnituri de tren de mineri intrau in Bucuresti, urmand ca o a patra garnitura sa ajunga a doua zi. In gara, au fost dirijati catre zonele „nevralgice”. Grupul cel mai mare a fost trimis in Piata Universitatii. Acestia au pretins ca au venit sa refaca rondurile de flori distruse de manifestanti. Va vine sa radeti, nu? In actiunea lor ecologica, au omorat 6 oameni si au batut cu bestialitate, cu complicitatea fortelor de ordine, inca 750. Acestea sunt cifrele oficiale. Presedintele „Asociatiei Victimelor Mineriadei” sustine insa ca numarul real a fost mult mare. „Exista documente, marturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnesti si Straulesti. Cu toate ca am afirmat tot timpul ca cifra reala a mortilor este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis pana in prezent si nu a existat nicio pozitie oficiala impotriva”. Si avem toate motivele sa-l credem, avand in vedere manipularea generalizata a acelei perioade.
Dupa trei zile de „curatenie”, dupa trei zile in care capitala a fost aruncata in haos si in care sediile facultatilor, ale Institutului de Arhitectura Ion Mincu, ale partidelor politice istorice au fost vandalizate de mineri, in care oricine avea o aparenta de „intelectual”, oricine purta barba sau blugi risca sa primeasca o bata in cap in plina strada, Ion Iliescu, presedintele Romaniei la acea data, i-a convocat pe mineri la Romexpo, unde le-a multumit pentru „actiunea vitejeasca” si contributia la salvarea democratiei. Acestea au fost cuvintele lui, nu ale mele.
Studenti, profesori, intelectuali, personalitati ale vietii culturale si sociale au fost arestati, batuti, dusi la o unitate militara de la Targu Magurele si interogati. Lingvistul Petru Cretia a fost batut in sediul facultatii de Litere, iar minerii aveau poza sa in mana. Si nici in ziua de azi nu avem un condamnat pentru morti si pentru raniti. Mai mult, acela nu a fost singurul mandat pe care Ion Iliescu l-a castigat. Avea sa stea la Cotroceni pana in 1996 si sa revina in 2000.
In ’90 eram mica. Un copil. Ma intreb acum, privind fotografiile cu manifestantii, purtand pancarte cu numele facultatilor de la care proveneau (litere, filosofie, istorie, fizica etc), ba chiar si una cu Liceul Lazar, ce s-a intamplat cu tinerii acelor zile. Unde sunt ei acum, ce mai fac, ce mai gandesc si cate perechi de aripi le-au fost arse in cei 23 de ani. Ma uit apoi si la cei din generatia mea. Blazati, cinici fara sa fi trecut prin focul experientelor, plictisiti. Morti. Le privesc umerii si nu vad nici macar un fel de cioturi.
Pentru oamenii din Piata Universitatii ’90, flori si eterna recunostinta. Pentru ca mi-ati aratat ca, pe vremuri, aici au trait oameni. Vii.
Un documentar care trebuie vazut:
