Cand s-a deschis Ikea in Romania, m-am bucurat, trebuie s-o recunosc. Eram familiarizata cu brandul si mi se parea ca in magazinele lor gasesti produse dragute la preturi accesibile. Asta era ideea. In plus, noi la capitolul decoratiuni stam cam prost, piata fiind impartita intre doi mari jucatori: kitsch-urile (aici intra un numar enorm de produse, de la bibelourile cu printese, pescari, animale domestice pe care le-am avut toti prin casa in copilarie, pana la chinezarii si feng shui-isme colorate negru-rosu, o combinatie pe care eu una o resping cu toti porii mei) si produsele de calitate, insa extrem de scumpe. Cine n-a visat la portelanurile de Limoges sau la produsele Vileroy&Boch sau Rosenthal? Intre cele doua extreme, se intinde un hau in care ne pravaleam cu totii, noi cei din asa-numita „middle class”, din lipsa de optiuni.
Din aceste motive, spun ca m-am bucurat cand a aparut Ikea. Stati linistiti: mobila lor cu aroma pretins scandinava nu-mi dadea fiori estetici pe sirea spinarii. Tot ceea ce imi dadea era o speranta, o simpla alternativa la plasticul lacom adunator de praf sau la cristalul scanteietor pe care, helas, nu mi-l pot permite.
La scurt timp insa, am suferit o intoxicatie. O alergie. Mergeam in vizite la diversi. Prieteni, rude, cunostinte. Eram servita cu cafea. Din cana de la Ikea. Cafeaua curgea maronie, fierbinte si fericita, dintr-un ibric de la Ikea. Cat ne sorbeam noi licoarea, Amalia ne pregatea ceva chinezisme intr-un wok produs nu de o firma din Beijing, ci de baietii blonzi si palizi de la, ati ghicit, nu-i asa, Ikea.
Vitrinele din Bucuresti sunt decorate toate cu veioze si vaze de la Ikea. In dormitoarele noastre, ale celor care nu ne permitem sa cumparam tablouri de la Hanul cu Tei, troneaza magicele postere inramate de la Ikea. Surogatul accesibil. Arta digerabila. Covorasul pentru picioare din fata usii pe care sora mea a facut prostia sa-l scoata pe terasa (pentru ca nu rezista in umezeala si a inceput sa se dezintegreze in mii de firicele) este identic cu cel al vecinei mele octogenare.
Ceea ce la inceput mi s-a parut o binecuvantare acum mi se pare un blestem. Din cand in cand, ma mai nimeresc in complexul acela din Baneasa, unde salasluieste, albastra si cascand a prosperitate in lumina soarelui, Ikea. Si vad ca nu prea are de gand sa plece si intentioneaza sa ne fericeasca pe toti. Nu numai cu paturi, birouri, covoare, paharele, hartie igienica si pilote. Ci chiar si cu chiftelute, sandvisuri cu somon si suc de merisoare. Oamenii care dorm in dormitoarele Ikea (iar marinimosii designeri iti propun ad-hoc numeroase solutii de amenajare) vin sa munceasca in birourile lor Ikea, iar in pauza de pranz se duc sa-si umple stomacul cu gogosile si hot-dog-ul la 1 leu de la Ikea.
Ma simt urmarita. Ma simt haituita. Traiesc in universul Ikea si simt ca nu mai am scapare. Mi-e teama sa nu incep sa ma blonzesc, sa nu mi se transforme ochii si sa nu mi se lungeasca membrele inopinat. Sa nu incep sa seman cu oamenii aceia care mi-au desenat canapeaua si pe care ii vad pe peretii magazinului, oamenii care mi-au dat solutii ingenioase pentru spatiul meu locativ de dimensiuni reduse si care ma fac sa umblu prin tara Ikea cu un creionas intr-o mana si un carnetel in cealalta.
O vreme ma gandeam ca imi aflu scaparea in provincie. Dar ti-ai gasit! Am prieteni care vin cu masina din Timisoara sau din Cluj si nu se opresc in Bucuresti, la o cafea la Universitate, ci mana mai departe, spre nord, spre Ikea. La fotolii si lustre, la lampadare si somon.
Ikea nu e singurul brand care mi-a bulversat existenta. Mai exista cel putin doua care ma strivesc in prezent, apasand pe umerii mei de consumator fragil: Zara si Meli Melo. Inca mai tin minte vremurile fericite cand in oras exista un singur magazin Zara. Cel din mallul de pe Bulevardul Timisoara. Iarasi, recunosc spasita, pe atunci imi placea. Mai dadeam cate o raita pe la ei. Acum nu pot sa merg sa-mi iau paine fara sa zaresc pe strada cel putin 5 fete cu plasute in maini de la Zara. Ikea mi-a furat casa, Zara mi-a luat trupul. Iar pe cap fetele au bentite de la Meli Melo in timp ce in urechi li se balangane veselii cercelusi produsi de aceiasi francezi.
Toate sertarele vietii noastre poarta etichete si bonuri. Ce este si mai dramatic este ca, la noi, poarta cam aceleasi etichete. Sa fie comoditatea noastra? Sa alegem aceleasi produse din lipsa de imaginatie? Nu pot sa cred ca un singur brand poate satisface nevoile unor personalitati atat de diferite. Nu pot sa cred ca vorbeste aceeasi limba ca multimi provenind din diverse medii. Ce ma uimeste este ca fenomenul, in loc sa stagneze sau macar sa ramana la aceleasi cote, pare sa ia amploare. Oare cate canapele si cate becuri si cate fete de masa poata sa mai vanda Ikea in Bucuresti? Cand va fi saturata populatia?
E deja un fapt banal sa auzi conversatii de genul „Mi-ar trebui o masa de bucatarie” si raspunsul aferent „Vezi ca au la Ikea unele foarte dragute si ieftine”. Sau „Sotia mea e insarcinata. Trebuie sa mobilam camera copilului” – „Du-te la Ikea. Gasesti de toate.”
Asa ca ma tem ca nu sunt consumatorul ideal. Sunt o cumparatoare nazuroasa si cu pretentii de unicitate. Imprevizibila, uneori. Voi ce fel de consumatori sunteti?
