Doamnelor si domnilor, recunosc, cu umilinta necesara momentului, ca nu stiu sa ma pisicesc. Nu stiu daca asta e un dezavantaj major, daca viata amoroasa are teribil de suferit din cauza asta, daca ar fi mai bine cu pisiceala decat e fara din simplul motiv ca nu am termen de comparatie. Nu am fost nicicand o femeie pisicita, o fata pisicita, o fetita pisicita. Nici genul baietos nu am fost. Nu sunt peste masura de destoinica, nu stiu sa repar electrocasnice cu mainile goale, nici nu-mi schimb singura bateria la cada. Nu obisnuiam sa urc in copaci, iar genunchii ii aveam arareori juliti. Ba chiar purtam si rochie, fara sa fiu nemaipomenit de gratioasa in ea, dar nici din cale afara de stanjenita nu paream. Eram, pur si simplu, bine in pielea mea.
Nu am fost invatata sa cer ajutor nici chiar atunci cand problema ma depasea. Am fost invatata sa-mi bat singura capul cu ea si, doar cand vad ca nu se mai poate si nu se mai poate, sa cer ajutorul. Dar, recunosc, imi vine cumplit de greu si peste mana, e ca si cum m-ar pune cineva sa port o fusta prea scurta si m-as teme ca, la fiecare miscare, voi ramane cu jumatate de fese in bataia brizei.
De la un timp incoace, tot mi s-a reprosat ca sunt insensibila. Si cam natanga, sincera sa fiu. Ca e bine sa ceri ajutorul mai des decat e cazul. Cu alte cuvinte, mi se recomanda sa fiu mai neajutorata decat sunt, de fapt. Pare-se ca jumatatile noastre trebuie sa simta ca exista capitole la noi, in viata noastra carora li se poate aduce o continua “upgradareâ€, o neintrerupta imbunatatire. Nu in sensul unei rezolvari complete si ireversibile insa. Nu, doamne fereste. Mi s-au dat exemple concrete:
– cand te intalnesti cu X pe strada si tu cari o sticla de doi litri de apa, desi te simti perfect ok, nu suferi de vreo spondiloza, scolioza sau alte afectiuni ale coloanei vertebrale, nici bratele nu-ti sunt ranite si nici febra musculara nu te chinuie, da-i totusi voie lui sa te ajute. Asta se pare ca il va ajuta si pe el cu stima de sine si pe mine intru dezvoltarea de relatii armonioase cu sexul tare.
Mi s-a mai spus si ca femeia pisicita este miloasa. O dama mizericordioasa, cum ar veni. Adesea, femeia pisicita se cutremura de mila atunci cand afla ca animalul pe care il are, de exemplu, in farfurie, a fost ucis inainte de a fi macelarit cum se cuvine si ca n-a murit de moarte buna decat in cazuri putine, nefericite si periculoase din punct de vedere sanitar si medical. Cand afla una ca asta, in multe situatii, femeia pisicita devine vegetariana. Sau, macar, trece sortimentele de carne prin filtrul dragalaseniei. Astfel, va manca porc, dar va refuza categoric mielul spunand “e atat de draguuut! Nu-l pot manca!â€. Si-si va aminti de Bambi sau de Moartea Caprioarei ori de cate ori ia masa.
Asa ca, vedeti dvs., doamnelor si domnilor, am stat si am meditat si am ajuns la concluzia ca multe dintre esecurile mele amoroase pot fi din cauza ca mananc, si cu mare pofta, miel, porumbei si potarnichi. Si imi car singura sticla cu apa.
Si, vai mie, marturisirea nu se incheie aici: nu stiu sa clipesc languros. Sa privesc printre gene. Voi stiti? Va recunosc: cand eram mai mica, am incercat sa exersez in oglinda dupa ce am baricadat temeinic usa camerei mele. Am clipit cu stangul, apoi cu dreptul incercand sa stabilesc care unghi ma avantajeaza mai bine. Nimic. Nada. Zero. Pisiceala nu se lipea de mine. Oricat “adeziv†as fi pus, se dezlipea si cadea la picioarele-mi. Trista imagine, jalnica perspectiva.
De altfel, nici la alte capitole nu stau prea bine. Bunaoara, nu ma dau in vant dupa comediile romantice, nici roz nu port prea des. Cand ma doare ceva, ma inchid in casa si rareori ma prinde omul plangandu-ma prin spatii publice. Nici in situatiile in care imi rup vreo unghie. Probabil chiar sunt profund defecta.
Va spun, doamnelor si domnilor, pisiceala trebuie insusita temeinic, practicata si exersata. Ma tem ca pentru mine e cam tarziu. Pentru voi, cum e?
