Un articol aparut acum ceva timp pe unul dintre blogurile Adevarul, purtand semnatura lui Adrian Tiglea, a starnit un scandal si deloc neintemeiat. Revolta si reactiile multor cititori au dus la retragerea articolului si prezentarea de scuze din partea redactiei Adevarul.
Articolul trata o tema sensibila: familiile monoparentale. Copiii crescuti in astfel de familii erau comparati cu bolnavii de leucemie, iar statutul de parinte singur devenea un “pacat ontologic”. Autorul atragea, iar aici nu e nimic de combatut, atentia asupra a ceea ce inseamna responsabilitatea si asumarea cresterii unui copil. Da, ideal este sa fim convinsi in momentul in care decidem aparitia pe lume a unei fiinte ca asta ne dorim si ca suntem pregatiti sa ramanem impreuna si sa ii asiguram o crestere si o dezvoltare intr-o familie armonioasa, echilibrata. Ca ne-am maturizat suficient, ca suntem capabili sa renuntam la noi si sa cedam lui locul prioritar. Dar, vai, ca tot ce e omenesc, nicio casnicie nu reprezinta o garantie. Tot Adrian Tiglea considera ca educatia unui copil nu se invata din mers. Eu cred ca se mai invata si din mers, ca tot ce este viu si ca tot ce tine de afecte.Nu stii sa iubesti pana cand nu iubesti. Poti citi o suta de tomuri despre cresterea copiilor, dar asta nu iti asigura ca vei fi un parinte perfect. Fiecare copil este diferit, tu insuti esti diferit, iar relatia voastra nu va semana cu nicio alta. Tot ce poti face este sa fii deschis, sa stii sa-l asculti si sa-i intelegi nevoile.
Referitor la monoparentalitate, nimeni nu ajunge in aceasta postura pentru ca-si doreste. Divortul, de obicei, este rezolvarea trista a unei crize in sanul familiei. Nu este un moft, sau n-ar trebui sa fie. Niciun parinte care-si iubeste copilul nu apeleaza la divort decat ca ultima solutie. Ramanerea intr-un iad al afectelor va afecta infinit mai mult copilul si ma mira sa vad in zilele noastre autori care sustin altceva. Da, e crud, e urat, dar nimeni nu-si doreste sa ajunga acolo. Cand ne casatorim, cand facem copii, o facem convinsi fiind ca vor curge lapte si miere. Asta ne e fibra, asta e conditia umana, orice relatie de cuplu vine cu un risc. Sarim tinandu-ne de mana si speram sa fie bine.
Sa spui ca trebuie sa cumpanim bine e un sfat binevenit. Dar nu reprezinta o garantie. In tot ce tine de omenesc, lucrurile evolueaza, se schimba, ne aflam pe terenuri miscatoare si, stim bine, cum zicea Oz, niciun om nu e o insula si nici o stanca.
Nu fac elogiul inconstientei, nici pe cel al deresponsabilizarii. Dar de aici pana la a culpabiliza parintii singuri este cale lunga. Oamenii acestia au oricum un drum greu de parcurs. In cele mai multe cazuri, parintele plecat absenteaza aproape total din viata copilului, iar cel ramas are o misiune imposibila: aceea de a-l suplini pe celalalt. Nu are nevoie si de o societate care-l judeca si care-i priveste copilul ca purtatorul unui handicap.
A recurge la divort reprezinta, in cele mai multe dintre cazuri, a alege raul mai mic. O stare conflictuala nu este deloc benefica pentru copil. Copiii sunt ca niste bureti: absorb tensiunea din camin si o convertesc in lucruri deloc sanatoase lor si deloc propice dezvoltarii in adulti echilibrati. Din acest punct de vedere, a avea doi parinti in aceeasi casa inseamna a nu mai avea, de fapt, niciunul. Conflictul intre ei le consuma energia. Suntem oameni, nu roboti, iar copiii nostri stiu asta.
Cand Adrian Tiglea spune “Monoparentalitatea a devenit un fenomen de masa, asadar devianta si-a cucerit legitimitatea sociala. Oamenii sunt intr-atat de absorbiti de sinele propriu, incat sunt in stare sa iscodeasca infinite scuze pentru aceasta umbra sociala: somaj, greutatile vietii, incompatibilitati sexuale si emotionale, indragostiri subite sau modulari neasteptate ale poiectului de viata, care nu mai sunt compatibile cu weltanschauung-ul celeilalte jumatati mature a familiei, fapt care legitimeaza aventura divortului.” (puteti gasi continuarea aici, de pe blogul Adevarul, asa cum am spus deja, postarea a fost retrasa), nu doar ca jigneste teribil, dar ignora si neaga total faptul ca un parinte nefericit – indiferent de motive – nu are cum sa creasca un copil fericit. E ca si cum ai planta o floare intr-un sol bolnav si fara sursa de lumina. Divortul, oricat de crud ar suna, reprezinta nu doar raul mai mic pentru parinte, ci si pentru copil, in multe dintre cazuri.
Exista atatea cazuri de cupluri care “raman impreuna de dragul copilului”. Vorbim de cupluri cu adevarat disfunctionale. Nu e nevoie ca acestuia sa i se transmita explicit acest aspect, al faptului ca reprezinta singura legatura a parintilor lui si ca, volens-nolens, s-a transformat intr-o zona de tampon intre ei, frustrarile si nefericirile lor. Asadar, corect ar fi sa spunem “raman impreuna impotriva copilului”. Pana la moarte sau pana la disolutie. Depinde care survine prima.
