Prima relatie a copilului cu lumea din jur este distrugerea. Curiozitatea il impinge sa-si demonteze masinutele, sa-si decapiteze papusile, sa vada ce e inauntru, ce e dedesubt. Analiza prespune descompunere. Entuziasmul aduce neglijenta. Se opreste doar cand ajunge la varsta la care intelege ca nu e la fel de usor sa repari. Cam cand constata ca din lumea colorata a jucariilor de odinioara au ramas numai una sau doua, nu cele mai interesante, nici cele mai complexe, ci dimpotriva, cele indestructibile, simple pana la uratenie, ireductibile.
Nevoia de conservare a lumii de obiecte inconjuratoare apare firesc, atunci cand devii constient ca ea nu se poate regenera la infinit. In prezenta temerilor, curiozitatea nu dispare, ci se recristalizeaza. Va incerca sa afle mai multe despre ceva cu metode care sa nu strice obiectul curiozitatii. Va incerca sa demonteze numai ce stie sau crede ca poate remonta. Daca nu exista posibilitatea asta, va alege ignoranta confortabila: va prefera sa foloseasca fara sa stie, decat sa stie fara sa foloseasca.
***
De la o vreme incoace, simt ca sunt contemporanul lui Galileo Galilei. Biserica, se pare, reprezinta o piedica in calea bunei dezvoltari a lumii, in general, si a tarii noastre, in special. Aproape zilnic, pe contul de face-book, gasesc oameni suparati pe Biserica. Ii cunosc. Daca ar fi prosti, ar fi inofensivi, nu mi-as mai bate capul scriind acest text. Dar nu sunt, dimpotriva. I-am simpatizat tocmai pentru ca nu luau de-a gata lucrurile din jur, ci prefereau sa le demonteze pana la cunoastere. Acum insa, anii au trecut, iar ei, spre diferenta de copiii despre care vorbeam, inca mai gasesc placere in a strica ce nu pot nici sa repare, nici sa priceapa. Multi dintre ei sunt ziaristi, publicisti, posibili formatori de opinie. Pentru ca necazul meu sa fie complet, multi dintre ei sunt si talentati, deci au resursele de a fi convingatori. Dar, situandu-ma de partea cealalta a baricadei, nu pot sa nu ma intreb: cat de justificata e aversiunea lor?
Ca marketing, ii pot intelege. Sa te certi cu Dumnezeu, fie negandu-L direct, fie razboindu-te cu credinciosii, e una dintre cele mai usoare forme de a atrage atentia. In numele celor arsi pe rugurile medievale, erezia trece acum drept o lance a libertatii de exprimare. De la profunzimile lui Cioran pana la transparentele lui Lady Gaga, iata, sa te iei la harta cu Iisus e ceva care se vinde.
***
Asta imi aduce aminte ca unul din laitmotivele ultimelor saptamani a fost, pentru iluministii din jurul meu, bogatia exagerata a Bisericii Ortodoxe Romane – ma refer la cea numarata in bani. Au circulat tot felul de poze care ar trebui sa emotioneze, cu babe sarace asezate langa prelati cu anteriuri aurite, menite sa arate cat de nedrept este faptul ca BOR a avut un excedent financiar de 6,66 milioane de euro, facut pe spinarea unor creduli care nu au manca, dar dau banii pe lumanari.
Acceptand sa judec lucrurile in termeni oengisti, pot face o comparatie, de exemplu, cu Universitatea Spiru Haret, care a avut un excedent de 40 de milioane de euro, in 2010. E doar una dintre multele universitati particulare din statul nostru laic si intelept. Nu sunt sigur ca o diploma la Spiru valoreza mai mult decat un acatist, insa as paria ca majoritatea studentilor nu au cules din pom banii de taxe. Si totusi, n-as fi de acord cu desfiintarea invatamantului particular din Romania, doar pentru ca e, momentan, ineficient. Ca sa nu spun transant ca e o mare mizerie. As prefera, pe cat posibil, imbunatatirea lui.
***
Un alt repros tine de dubla finantare. De ce se dau bani de la stat pentru salariile popilor daca, oricum, acestia te vor jumuli fara mila la orice nunta, botez sau inmormantare? O intrebare care pare de bun simt, pentru ca si mie mi-ar placea, adesea, ca lucrurile pure, din lumea ideilor si a spiritului, sa nu trebuiasca traduse in bani.
Cultele si cultura sunt vecine, in acelasi minister. In general, cei care au un dinte impotriva popilor bogati sunt mult mai saracii oameni din cultura. Eu, de exemplu, in ciuda inclinarii mele religioase, as vrea sa fiu si eu un om cult si sa vizitez toate muzeele din Romania. Muzeele primesc buget de la stat, dupa posibilitati. Spatii gratis, salarii platite pentru muzeografi etc. Sunt peste 800 de muzee in tara si, spre diferenta de biserici, nu intri gratis in ele. Inmultit cu o medie de 10 lei accesul, ar insemna sa dau aproape 2000 de euro pe taxe de intrare. De ce sa mai platesc, daca sunt oricum subventionate de stat? Nu e nedrept?
***
Mai gasesc, pe FB sau prin ziare, stiri despre preoti cu tot felul de deviante, ba sexuale, ba morale, ba psiho-patologice. Ceea ce nu ma mira, desigur. Obiceiul pamantului face insa ca pacatele membrilor acestei insitutii, BOR, sa se rasfranga asupra intregului. Daca un popa e hot, biserica toata e o cacialma si o viclenie.
Acelasi gen de spirite libere care aleg sa creada asta, am observat, au o sensibilitate fata de sistemul de justitie. E normal, pana la urma, statul de drept a venit ca o imbunatatire fireasca a despotismului adesea religios. Am numarat, in ultimul an, minim 10 judecatori arestati – din cei de la instante cu staif, nu stiu cati or mai fi si nu au facut obiectul stirilor tv nationale. Spre diferenta de tagma preoteasca, atunci cand un judecator e prins cu furaciunea, sistemul de justitie nu doar ca nu e calomniat, ci dimpotriva, e apreciat: iata, e din ce in ce mai curat. Daca ar fi fost un popa prins cu mana in banii parohiei, concluzia ar fi fost: iata, Biserica e din ce in ce mai murdara. Intreb si eu, nu dau cu parul: cu cate masuri judecam aceeasi speta?
***
Pe urma, o chestiune de ceva mai multa finete tine de conservatorismul Bisericii. Cele mai importante exemple sunt cele legate, ca sa zic asa, de normele sexuale ale momentului. Nu vrea deloc sa fie de acord cu avortul, desi acesta este legal. Ba mai mult, din cauza opozitiei BOR, nici prostitutia nu poate fi legalizata. Si va spun sincer, si eu as vrea sa fie legalizata prostitutia, dintr-o sumedenie de motive, care nu fac obiectul acestui articol.
Totusi, ceea ce am reusit sa inteleg si incerc sa va transmit si voua este ca Biserica nu functioneaza dupa regulile unei case de moda, ca sa schimbe colectiile de principii de doua ori pe an. Si de-asta a si rezistat. Biserica isi schimba si ea conceptiile, dar mai greu, mai lent. Nu pentru ca ar fi grei de cap prelatii, ci pentru ca institutia in sine te obliga la rabdare. Nu e safe sa promovezi lucruri neverificate pe de-a-ntregul. Beneficiile, adesea, apar cu mult inaintea efectelor adverse sau secundare. Ca un medicament care te vindeca, pe moment, dar sfarseste prin a te imbolnavi mult mai grav. Pentru asta, trebuie ca o regula de convietuire sociala sa fie testata si confirmata de-a lungul secolelor. Divortul, de exemplu, s-a dovedit ca nu inseamna o negare a ideii de familie, ci doar o eroare in construirea familie, si a fost, in cele din urma, acceptat de Biserica. Ma uit in jurul meu la o civilizatie vestica tot mai imbatranita si mai putin rezistenta in fata orientului si ma intreb daca nu cumva Biserica avea dreptate si in privinta avortului.
***
Si asa, ajung la ultima idee a acestui text. Dorinta asta de a revolutiona intreaga lume din jur in numele unor idei la care tu aderi si care par sa functioneze, insa nu se stie pentru cata vreme, am mai vazut-o la bolsevici. Sigur ca spiritele libere din jurul meu sunt adverse oricarei forme de marxism, pentru ca, nu stiu cum se face, dar ei sunt oameni de dreapta, adepti ai ideilor europene, mai ales in perioada asta zbuciumata. In Europa, partidul cel mai aproape de ideologia lor se numeste Partidul Popular European, a carui ideologie oficiala este democratia crestina. Pentru ca are la baza partidele crestine, de centru dreapta. La noi e pe dos: grosul enoriasilor ii gasesti in partidele de stanga. Intre „europeni” si „democrati”, elitele noastre au sarit usor peste partea cu crestinismul. Cand viziteaza Parisul, Praga sau Koln-ul, bifeaza cu reverenta piezisa Notre-Dame, St. Vitus ori Domul. Cand se intorc in tara, ajung la concluzia ca numai catedrale nu ne trebuie noua. Pentru istoria centenara a unei localitati, Rosia Montana, si-ar taia un deget. Le-ar ramane destule incat sa arunce cu rahat, de la tastatura, in traditia milenara a celei mai vechi institutii romanesti. De ce? Numai Dumnezeu stie.
