Daca deschideti un ziar la pagina cu condoleante, veti observa ca, de foarte multe ori, apare formularea trecere in nefiinta. Asta dovedeste ca nu era nevoie de un ditai scandalul national ca sa ne putem da seama cat de multe intelege crestinul roman din crestinism, pentru ca altminteri nimeni n-ar vedea moartea ca pe o negare a fiintei, ci dimpotriva, ca pe o purificare a ei.
Bunul crestin se raporteaza la moarte in termeni de adormire – sigur ca nu asta e situatia cu care va veti confrunta interogandu-va vecinii mai bisericosi. Moartea nu ar trebui sa-l sperie, ci sa-l bucure, pentru ca, prin mila Domnului, il scapa de conditia trecatoare a omului si il face, cum s-ar zice, eligibil pentru viata vesnica. (Din cand in cand, veti auzi pe cineva spunand ca nu intelege de ce e „mica” Sfanta Marie din septembrie – nasterea Maicii Domnului, si mare cea din august – adormirea – exact din cauza asta).
Stiti ca mai am obiceiul sa iau, pro-bono, apararea Bisericii Ortodoxe Romane. O fac si de data asta, dar cu oaresce suparare. Desi nu m-am deranjat sa ma uit nici macar la o secunda din marea isterie sergiunicolaesciana, am vazut, pe net, foarte multe reactii adverse clerului. Ieri am observat ca si Mircea Dinescu, pe care nu il suspectez de vreo evlavie deosebita, insa in ale carui poezii exista adesea un aer psalmic, a batut obrazul BOR intr-un editorial din Catavencii, ceea ce ma face sa-i suspectez pe preafericiti de o nefericita deficienta de comunicare.
Exceptand cazul in care populati o forma de Ev Mediu, presupun ca ati observat ca biserica, fie ea ortodoxa si romana sau de alta natura, nu mai are la indemana niciun mijloc de represiune formala. N-are amenzi si nici penitenciare, nu te mantuieste cu forta. E obligata sa coabiteze cu dusmanul ei secular: liberul arbitru. Si, daca e sa ma intrebati pe mine, in general se descurca.
Mai departe: celui care simte nevoia unei vindecari spirituale prin credinta si alege – repet, alege – calea ortodoxa, Biserica ii ofera un set de reguli, cu importanta si relevanta diferita. Unele sunt porunci, altele sunt canoane. Poti sa le respecti, daca simti ca ai nevoie de ele pentru a-ti elibera sufletului, sau poti sa le ignori, daca simti ca ai o alta cale de comunicare cu Dumnezeu. Nu poti sa-i reprosezi bisericii ca are niste reguli prea rigide, atata vreme cat depinde doar de tine daca le respecti sau nu. Mantuirea nu e un sport de grup.
In afara de reguli, insa, biserica, aidoma oricarei alte forme de spiritualitate, exploateaza simboluri si mitologie. Mitul, ca istorie primara, inalterabila, este forma cea mai directa prin care o religie isi transmite mesajul. Mitul este o poveste care transcende povestii, este o imagine care premerge imaginatiei. Or, din punctul asta de vedere, nu-i de mirare ca biserica nu doreste sa-si negocieze miturile.
Mitologia genezei prezinta un Adam facut din pamant si apa, din lut modelat de Dumezeu dupa chipul si asemanare Sa. Si totusi, in Biblie nu se pomeneste nimic de vreun asemenea amestec: Dumnezeu poate face orice din nimic. Omul, insa, are limite in a-si reprezenta gradul de abstractizare al lucrului Dumnezeiesc. De aceea, are nevoie de imagini, de ilustratie mentala.
Acelasi lucru se intampla, mult mai limpede, in Noul Testament: la nunta din Cana Galileii, Iisus ii cere gazdei sa puna apa in butoaie, iar abia apoi o transforma in vin. Asumandu-ne omnipotenta Sa, putem sa ne intrebam: ce nevoie avea de apa? Dar nu Iisus avea nevoie de apa, ci noi, ca sa ne putem imagina minunea. Valabil si in cazul inmultirii painii si pestilor: inmultirea cu zero da zero, insa din doi pesti si cinci paini se pot hrani mii de oameni.
Acum, sa trecem la morti: Iisus l-a inviat atat pe Lazar, cat si pe fiica de 12 ani a lui Iair. El Insusi, inviind dupa rastignire, Si-a reluat vechiul trup, cu tot cu ranile cuielor. Dupa cum vedeti, Evangheliile tin sa sublinieze importanta integritatii trupesti, chiar si dupa moarte. Eu cred ca rolul primordial al acestei traditii este pastrarea mitologiei. Nu toti ne putem imagina o inviere abstracta, lipsita de forma. Nu toti avem mintea lui Einstein, sa putem vizualiza timpul ca pe o dimensiune fizica, cu dus si intors. Nici macar spiritul, desi este opusul materiei in mii de ani de filozofie, nu suntem in stare sa-l vedem decat materializat – e drept, cu blandete, sub forma de abur.
Mormantul, de asemenea, este un simbol al crestinismului. Mormantul este locul in care aflam vestea buna. Cimitirul nu trebuie sa ne sperie, asa cum nici moartea nu trebuie sa ne sperie. In arhetipul crestin, mormantul e locul geometric al intalnirii dintre lumi: acolo ne plangem mortii, acolo ne gandim la ei. Mormantul ne pastreaza dimensiunea umana, nu ne reduce.
Pe de alta parte, focul este un simbol diavolic, el este prima imagine pe care o are un crestin cand isi reprezinta iadul. Focul este nu doar arma lui Nero impotriva crestinilor, dar si Auschwitz si Birkenau. E tot vorba de imagine mitica aici: Dumnezeu lucreaza cu apa. Cand se supara, e potop. Cand e binevoitor, e botez. Focul e prevazut doar in normele apocalipsei.
Si-atunci, va intreb, de ce si-ar negocia Biserica miturile de dragul unui om care nici macar nu si-a dorit asta? Un idol popular post-mortem (si eu, recunosc, l-am considerat un idol in copilaria ceausista, era probabil persoana cea mai apropiata de ceea ce s-ar numi acum un „star”)? Un om la ale carui filme nu s-a mai dus nici dracu’, de 20 de ani incoace, dar pe care l-a revendicat intreg poporul deindata ce a dat coltul? Si care niciodata n-a simtit nevoia de a fi vreun Tarkovski roman, n-a avut niciodata interes pentru spiritualitatea poporului sau, macar cat are acum Cristian Mungiu?
Si, in fine, de ce ar trebui noi sa ne bagam nasul? Daca avem credinta, de ce ne impotmolim in slujba de vesnica pomenire? Daca n-avem, de ce simtim nevoia de parastas?
P.S. Din cate stiu eu, biserica nu are nimic impotriva slujirii celor care mor in incendii. S-a facut o confuzie grava legata de ce s-a intamplat la Maternitatea Giulesti: refuzul slujbei in cazul copiilor de acolo s-a datorat faptului ca acestia erau nebotezati, nu arsi. Sau, cel putin, aceasta ar fi trebuit sa fie cauza. Dar asta e regula: botezul e conditia preliminara a oricarei alte procesiuni bisericesti. Pentru cei nebotezati, numai Dumnezeu poate decide, sufletul lor nu a fost inchinat bisericii, asa incat ea sa aiba vreun cuvant de spus. Ca tot se intreaba multa lume de ce sunt botezati copiii ortodocsi la varste atat de fragede, de ce nu sunt lasati sa aleaga singuri o cale sau alta. Ei bine, de-asta. Pe vremea cand mortalitatea infantila era extrem de ridicata, omul voia sa stie ca, daca nu apuca sa-si vada copilul crescand, macar sa-l stie adormit, nu trecut in nefiinta.
