S-ar zice ca reteta fericirii e o treaba tare complicata pentru ele. Nu am pretentia ca as avea vreo sansa sa epuizez subiectul, plus ca lista ingredientelor se modifica zilnic, in acelasi ritm in care o face piata de diverse farafastacuri. De pilda, acum 3 ani femeile puteau fi fericita si fara un palton cu dungulite roz pe maneci, sa zicem. Acum, nu. Sa incerci sa fii in pas cu noutatile inseamna sa fii un veritabil Sisif, care impinge bolovanul capriciilor in fiecare sezon, luna, anotimp. Iar bolovanul creste si tot creste ajungand adevarata cariera de piatra. Exista totusi un nucleu dur, un miez constant. Asupra unora dintre elementele indispensabile m-am oprit deja. Azi va vorbesc despre unul mai bizar, care ar putea fi comparat cu o mirodenie, un condiment, care face sa capete valoare, care evidentiaza si potenteaza restul ingredientelor, asta ca sa pastram referintele culinare.
Ei, ingredientul secret este suferinta. Durerea. Lacrimile si sangele. Vrei sa faci o femeie fericita, fa-o sa planga. Nu in fiecare zi caci pana la urma, stiti si voi, repetetia este una dintre mamele invataturii, iar ea ajunge sa se imunizeze si sa nu mai fie receptiva la stimul. Ceea ce nu e ok caci inseamna mai mult de munca pentru noi.
Suferinta, chinul este un fel de antrenament pentru psihicul feminim. Altfel, are tendinta de a cadea in pacatul delasarii, nu mai e atenta si incepe sa se plictiseasca. Presupunand ca, din cine stie ce motiv obscur, doriti sa va bucurati de avantajele carnii si mintii unei anumite femei pentru mai mult timp decat ar fi normal si sanatos, atunci luati aminte. Uitati de sabloanele cu simtul umorului, amabilitatea, politetea si inteligenta voastra. Toate astea nu fac doi bani daca nu sunt asezonate cu stropi regulati de durere. Langa carnea de vanat, e nevoie si de un pahar de vin rosu, zdravan, cu aroma puternica, nu? Ei, asa functioneaza lucrurile si in acest caz.
S-ar putea sa ajunga sa vi se para plictisitor jocul asta de-a calaul si victima. Pentru ca partea proasta e ca, dupa durere, leacul tot voi trebuie sa i-l dati. Altfel nu veti mai avea liniste nici sa-l urmariti pe Ioanitoaia. Ea va uita ca este, de fapt, o falsa victima, ca si-a comandat singura suferinta prin posta si va incepe sa te trateze ca pe un veritabil calau. Pricepeti ca e parte a jocului, teatrul trebuie sa fie autentic si cum protagonista e labila prin nastere si evolutie, va incepe sa se confunde cu personajul interpretat.
Daca uitati cumva sa-i administrati doza saptamanala de chin, puneti-va un reminder pe telefon. Rugati un amic care sta bine cu memoria sa va sune. Va descurcati voi. E mai usor decat pare, veti vedea ca, dupa o vreme, ocaziile se vor ivi singure si neinvocate.
Poate vi se pare de domeniul patologicului ce va spun eu aici, dar va asigur ca asa e. Sute de ani ne-au adus in aceasta ipostaza. Nu as vrea sa intram in amanunte plicticoase de sorginte istorica si religioasa, in referinte la madonne care plang si icoane cu ochii umezi plimbate dintr-o biserica in alta. Cumva insa, de la Eva incoace, femeia si durerea au fost surori bune si s-au sustinut reciproc.
Aici ma intorc la acele voci pitigaiate care ne reproseaza noua o superficialitate proverbiala. Daca nu suntem cu lacrimile in barba, daca nu ne lasam zgaltaiti de suspine si nici nu cadem prada furtunilor hormonale, atunci apanajul profunzimilor ne este necunoscut. Femeia are nevoie de durere ca sa simta ca e profunda, nu de altceva. Daca voi nu tineti niciun bisturiu in mana cu care sa operati o mica incizie, o vanataie, un cucui, o contuzie orice, va va aduce ea un topor si vi-l va pune in mana cu priviri incarcate de repros a „ce barbat mai e si asta care nici macar nu ma face sa sufar?!”.
Dupa descarcare, post potop, se va simti usurata de o povara, inexistenta intr-adevar, dar totusi usurata, milostiva (te va ierta pe tine, pacatosul) si extrem de profunda. Nu conteaza motivul, inventat sau nu, al smiorcaielii de pe canapea. Odata incheiat episodul, se va simti mult mai profunda, mai inteligenta, in stransa comuniune cu marii ganditori ai lumii, Kierkegaard, Paulo Coelho si sclava Isaura.
E posibil chiar sa plece hotarata spre o papetarie, sa-si cumpere un carnetel rozaliu si un creionas si sa inceapa sa-si noteze „gandurile”, mult prea importante ca sa-si permita sa le uite pana a doua zi dimineata. Ca „na, stii cum sunt, ma iau cu una, cu alta…”, va zice ea preocupata si ingandurata.
Nu va faceti griji. Nu aveti nevoie de cine stie ce resurse pentru a starni profunzimile din ele. Uitati sa duceti gunoiul, nu raspundeti la un telefon, omiteti sa-i ziceti la multi ani (asta e deja un gest indraznet) si profunzimile suferintei metafizico-ontologice vor fi asigurate. Veti aparea in ochii lor in lumini cu totul noi si inedite. Caci cine altcineva cu gesturi atat de marunte le va provoca trairi atat de intense?
