Nu e prima oara cand citez etimologia cuvantului fraier. Originea lui este germana, vine de la freiherr, si insemna „om liber”. Prin ce cai sinuoase a ajuns sa aiba conotatiile peiorative de la noi e greu de descifrat. Dar se inscrie probabil intr-un sir de alte cuvinte care, in romana, au ajuns stalcite, lipsite de sensurile originale, transformate atat de mult incat, in multe cazuri, au ajuns sa insemne exact contrariul. De curand, am citit un articol mai vechi al Anei Blandiana, din Romania Literara, in care aduce in discutie, in cadrul eseului „Bascalia la romani”, mai multe astfel de exemple. Daca despre munca, stiam ca are origini slave, iar in limbile de la care l-am imprumutat, insemna „chin”, „suferinta”, de altele nu stiam si m-au surprins la fel de mult. De pilda, hasna in turca insemna tezaurul sultanului, iar maidan era piateta din Istanbul inconjurata de fantani, palate si minarete. Asadar, ambele cuvinte descriau lucruri pozitive, iar la noi au ajuns cu haina botita, plina de pete, vai de capul lor. Smecher vine de la schmecken, care insemna „gust bun”, dar si un derivat precum „linguseala”.
Ciudata etimologie a lui fraier am aflat-o acum aproape jumatate de viata, via Steinhardt. De atunci, am privit cu alti ochi statutul acesta, subiect al bascaliei la noi. La fraier, lumea se uita cu un tip de privire ce combina o mila superioara cu mistocareala. Nu avem „compatimire” (compadere – a suferi impreuna cu), care comporta un alt tip de traire si care este innobilat prin prefixul „com”, particula ce presupune participare, implicare. Fraierul este culpabil pentru naivitatea lui, dar, in acelasi timp, este susceptibil de o simpatie facila, ca orice pagubit. La polul opus, exista smecherul. Cel care-si face un titlu de glorie dintr-un soi de inteligenta care-l face sa fie imun la inselatoriile de tot felul. Cel care dejoaca misculatiile altora, cel mereu vigilent, cel „imposibil de fraierit”, cu garda ridicata.
Steinhardt il cita pe Balzac. Francezul spunea in „Modeste Mignon”: „A nu fi niciodata fraier, maxima ticaloasa care este dizolvantul tuturor simtamintelor nobile ale omului”. Si mai zice Steinhardt: „Groaza de fraiereala – obsesia smecherilor, onoarea lor, singura – este impulsul josniciei.”
Ideea acestui text mi-a venit de la reactiile unora dintre comentatori la relatarea mea privind modul in care am fost „fraierita” pe Valea Prahovei (puteti citi aici). Mi s-a spus ca un minimum de vigilenta ar fi evitat incidentul si mi-ar fi legitimat indignarea. Asa, fraiera fiind, nu mai am dreptul sa ma plang. Nu am cercetat bine „terenul” tranzactiei, ar fi trebuit sa iau in calcul riscurile.
Nu am facut-o pentru ca, instinctual, acord prezumtia de nevinovatie. Si pentru ca nu ma pun apriori in postura de posibila victima in contactele mele cu altii, fie ca este vorba de relatii comerciale sau de alta natura. Deci, nu-mi iau masuri de precautie. Nu sunt smechera, nu posed acel tip de inteligenta primara definita ca abilitatea de „a te descurca”.
Smecherii nu sunt cei rigurosi. As vrea sa se faca bine diferenta. „Smechereala” are nevoie, pentru a se dezvolta, de un teren propice. Si acela este suspiciunea. Pleci de la premisa ca altii vor sa te traga pe sfoara. Esti mereu cu garda ridicata, simturile alerte. Practic, orice contact uman devine o lupta, dar nu una deschisa, ci una mai mult de gherila. Si, evident, exista mereu un invins si un invingator. Daca fraierul crede orice, cum zicea Montherlant, citat de acelasi Steinhardt, („Oricine crede in orice o fi trece drept un fraier, un tont”), smecherul nu acorda sanse nimanui. Extrapoland, un smecher e cel care nu crede in nimic.
Ca sa iti doresti binele, oricat de naiv ar suna, trebuie sa crezi in el. Si nu o poti face altfel decat fiind un… fraier.
PS: etimologia lui „tupeu” care o fi?
Sursa foto: deviantart.com.
