Esti frumoasa si toti te vor iubi
Femeilor li se tot spune sa aiba incredere in ele. Ca in ele zace o minunatie, o comoara si cercetasul potrivit o va scoate la iveala. Ele nu trebuie decat sa stea, sa respire, sa existe si sa astepte ochiul potrivit. Momentul si barbatul.
Iubirea de sine este ridicata la randul de religie. Toate reclamele sunt rescrieri,mai mult sau mai putin evidente, ale sloganului „Pentru ca meriti”. Nimeni n-a indraznit sa intrebe „de ce?”. Sau, daca a facut-o, n-a supravietuit sa si povesteasca.
Femeii i se spune ca nu are rost sa vaneze perfectiunea caci aceasta nu exista, e nerealist si pagubos. Si ca trebuie sa se accepte asa cum este.
Ce ma amuza mereu la acest tip de literatura heirupista, promovatoarea a mediocritatii, delasarii si increderii nejustificate este existenta unui conflict intre continutul textului si fotografiile care-l ilustreaza. Femeia din fotografie are mai mereu picioare lungi, talie mica, sani generosi, in general, arata ca si cum ar fi coborat dintr-un catalog. Care sa fie sursa atitudinii contradictorii?
– Ii spui femeii ca si la un sold de 120 isi merita Fat-Frumosul, dar i-o arati cu una cu vreo 30 de cm mai putin lata.
– Ii spui ca e sexy oricum, in pofida defectelor, dar i-o trantesti pe Angelina Jolie langa.
– Ii spui ca e ok sa aiba cearcane, ca e omeneste, dar aia din poza are pielea la fel de intinsa si de uniforma ca o coala de hartie.
– Ii spui ca e ok daca are 30 de ani si inca o mai intretin parintii, iar langa vezi fotografia unei carieriste careia tocmai ii parcheaza soferul Bentley-ul, undeva pe langa bursa londoneza.
Daca ele chiar cred in ceea ce valoreaza, de ce nu este ilustrat acest tip de materiale cu fotografii cu femei care sa arate si sa denote atitudinea celor care au nevoie de un asa ”boost” de incredere? De ce nu vad burti, celulita, cearcane? De ce nu vad poleiala lipita peste asta?
Stiu, o sa tipati ca e vina mass-mediei, care promoveaza siluete de neatins fara photoshop sau fara anorexie. Ca noi va vrem amazoane si de-aia nu au loc fetele obisnuite in pagini. Iar eu va raspund ca asta e o scuza penibila: articolele astea nu se vand mie. Ci voua.
Cersetoarele de complimente
Mai exista un tip de situatie in care va aratati ipocrizia. Atunci cand va plangeti in fata noastra.
– Pisi, ce m-am ingrasat.
– Pisi, ce nasol imi vine fusta asta acum. Nu-i asa ca-mi face fundul mare? (n-am inteles niciodata modalitatile miraculoase prin care un articol vestimentar „face” vreo parte a corpului mica sau mare. In afara sutienelor cu bureti, unde modul lor de actiune e vizibil si explicabil)
– Pisi, ti se pare ca am prea multe riduri pentru varsta mea? Etc etc
Acestui tip de situatie nu i-am gasit o solutie multumitoare pana acum. Daca negi, te va acuza de lipsa de sinceritate. Daca o aprobi, te va acuza de grosolanie. Si da, aceste atitudini pot coexista foarte bine in acelasi exemplar. Femeia este animalul cu cea mai mare intoleranta la adevar pe care-l cunosc. Daca ii spui adevarul, risti urticarie, vesela sparta, globi oculari care se zbat spasmodic in orbite (ai ei), contuzii (ale tale). Chiar daca nu ai facut decat sa intaresti o opinie deja formulata de ea. Reactioneaza cam ca un vampir din filmele proaste caruia ii vanturi funia de usturoi si tarusul. Zici ca mai are putin si se dezintegreaza. Risca un soc anafilactic.
Asa ca, de cele mai multe ori, prefer sa simulez o brusca surzenie. Desi nici asta nu functioneaza mereu. Se poate naste reprosul indiferentei, al nepasarii. Dar tot e mai bine si riscurile sunt mult reduse fata de varianta – feminismul sa ne pazeasca! – in care trantesti adevarul gol-golut. Dupa o vreme, vei intelege ca smiorcaiala ei face parte din rutina zilnica. Un soi de mantra a carei semnificatie o va fi uitat ea insasi.
Cred ca proverbul ”vorba dulce mult aduce” a fost inventia unei femei care nu stia cum sa ”legalizeze” din punct de vedere moral ipocrizia. Deci, uitati orice notiuni de aritmetica, voi cei care stiti ca 60 de kg inseamna mai mult decat 52 de kilograme, cat avea mai acum doi ani.
