Dincolo de prezentari de colectii, dincolo de noile trenduri si de ceea ce ne dicteaza stilistii, se mai intampla si alte lucruri interesante in moda. Nu la noi, din pacate, ci pe alte meleaguri. De pilda, in numarul din septembrie al revistei Glamour, editia americana, a aparut Lizzie Miller. Nu va spune nimic numele, nu-i asa? Nici mie. Dar, odata cu toata valva starnita, am aflat.
Lizzie Miller e fotomodel. Pana aici, nimic senzational. Si, ca sa completez, Lizzie Miller e model si arata ca mine, ca noi. Ca voi. Arata normal. Ce inteleg prin normal? Atunci cand sta jos, purtand nimic altceva decat niste tanga, abdomenul nu sta perfect intins, ci se curbeaza molatic si se pot distinge chiar si niste vergeturi fine pe partile laterale. Cand sta in picioare, nu ii putem numara coastele. Si, in plus, are un zambet de milioane. Credeti-ma, e frumoasa! In limbajul industriei modei, ea este calificata ca „plus-one”, adica nu poarta marimea 0, marimea standard a fetelor de pe podiumuri. Pozele din pictorial o infatisau in pozitii total naturale, iar reactiile nu au intarziat sa apara. Cititoarele au salutat initiativa Glamour. Sute de mailuri au venit la adresa redactiei in care femeile isi manifestau incantarea. Si mai marturiseau ceva: „In sfarsit, ne-am regasit in paginile voastre!”.
Lizzie le-a raspuns sustinatoarelor sale: „Atunci cand eram mai mica, nu eram multumita de corpul meu si de felul in care aratam pentru ca nu intelegeam cum de prietenele mele erau atat de slabe. Cand m-am mai maturizat, am inteles ca fiecare corp este diferit si ca nu toate suntem slabe in mod natural, inclusiv eu! Am invatat sa-mi iubesc corpul asa cum e, cu fiecare rotunjime, cu fiecare curba a lui. Pe vremuri, eram atat de stresata cand trebuia sa port bikini pentru ca abdomenul meu nu era atat de bine definit. Dar toate avem formele noastre specifice. Si nu doar aspectul fizic conteaza! Daca te plimbi pe plaja in bikini si emani incredere si te simti sexi, toti te vor vedea ca fiind asa! Cand citesc emailurile, ma emotionez pana la lacrimi. Si eu am fost acea fata care rasfoia reviste sperand ca o sa gaseasca in ele o persoana care sa semene putin si cu mine. Si cand n-am gasit-o, am inceput sa ma gandesc ca e ceva in neregula cu felul in care arat. Cand J.Lo si Beyonce au aparut si au facut ca formele sa devina ceva sexy, am inceput sa ma accept mai mult. Este amuzant, dar vazandu-le pe ele cum arata si cat de sexy se simt, toate acestea m-au facut si pe mine sa ma simt la fel.”
Ma gandesc la motivul pentru care cumparam reviste de moda. De ce citim si urmarim materiale care nu vorbesc despre noi? Ci despre o fictiune, un ideal care ne-a fost inoculat incepand cu acea zi cand am primit cadou prima papusa Barbie si ne-am imaginat ca femeia ideala are picioare interminabile si sani fermi, solduri inguste si talie de viespe. Nu am nimic impotriva fictiunii, sa ne intelegem, dar sa-mi fie prezentata ca atare, sub numele de beletristica, nu de „shopping guide”, „life style” sau orice alta denumire mai poarta categoriile din revistele de moda.
Sunt constienta de faptul ca moda are si o importanta dimensiune artistica. Sa fim sinceri: aceasta este „palpabila”, cu adevarat prezenta si activa, mai ales in latura ei de haute-couture. In restul situatiilor, moda are finalitate comerciala. Trebuie sa ne imbrace supunandu-se unor precepte estetice, de acord, dar nu impunandu-ne o dictatura a masurilor. Asa stand lucrurile, ma tem ca noi suntem singurele vinovate pentru ca suportam asta, pentru ca toleram si incurajam o anumita mentalitate. Nu barbatii sunt cei care cumpara reviste de moda, ci noi suntem acelea. Noi stam si privim minute in sir fotografii cu fapturi ireale, atinse de magia photoshop-ului. Noi stam si regretam ca nu avem un “brush†cu care sa putem sterge un cm-doi pe solduri, un kg pe fese si abdomen si un milimetru din grosimea pometilor. Haideti sa nu ne mai chinuim, sa nu ne mai frustram ca nu avem 45 de kg la 1,65.
Nu ne iubim asa cum suntem, nu ne iubim trupurile si nu le respectam. Ne insultam in fiecare zi bucati din noi insene, ne sfasiem sub propriile noastre priviri dispretuitoare inainte ca altii sa apuce sa o faca. De cele mai multe ori, noi ramanem singurii nostri calai. Cand vorbim cu prietenele noastre, le spunem „m-am facut cat o vaca”, „sunt cat dulapul”, „fundul meu este urias, iar coapsele imense”. Ne insultam singure incercand sa ne ciopartim in asa fel incat sa corespundem unui anumit tipar. Blestematul tipar 60-90-60. Lizzie si imaginea ei din Glamour nu transmit acelasi mesaj. Lizzie se iubeste, e naturala, emana incredere in sine prin fiecare por si arunca valuri de lumina peste noi. De aici, recunostinta acelor cititoare. Care, poate, dupa ce au vazut-o pe Lizzie, umana, normala, s-au privit altfel in oglinda. Cu mai multa afectiune, cu mai mult respect.
Va rog sa va zambiti mai mult. Sa va priviti cu mai multa caldura, nu cu otelul unui ochi chirurgical. Nu va mai mutilati mental. Nu mai tanjiti dupa niste imagini abstracte, care nu vi se potrivesc, care nu fac parte din voi si care v-ar amputa personalitatea. Uitati-va la Lizzie. Chiar e superba!
