Cand auziti cuvantul „super-femeie” la ce va ganditi? Ce vi se contureaza initial in minte?
Probabil contaminata fiind de cultura benzilor desenate, cand il aud, vad cu ochii mintii o catwoman zburand in jurul Pamantului, salvand o batranica din flacari, gasind rapid un leac nedureros pentru leucemie si rezolvand si conflictul israelo-palestinian intr-o dupa-amiaza in timp ce astepta sa i se usuce manichiura. Toate astea fara sa i se strice o suvita de par. Par stralucitor, desigur. Si bogat ca-n reclama la Schauma.
Altii au incercat sa raspunda serios la intrebare, manati fiind de o campanie a celor de la Ariel. Ariel probabil a apelat la niste publicitari mai destepti decat cei cu reclama la Fairy, aceea de un misoginism cumplit, cu printul care, dupa ce face curatenie in timp record, se dovedeste a fi, de fapt, femeie.
Autorii de bloguri care s-au implicat in campanie au marsat pe ideea „super-femeia e femeia de zi cu zi, care devine eroina pentru vietile celor apropiati”. Am avut astfel exemple de mame sau bunici care s-au sacrificat exemplar, femei de o inalta tinuta morala, putere interioara teribila, femei-icoana. Femeia care, spaland vasele, gaseste energia sa spuna o vorba buna copilului care i se agata de picioare desi tocmai a descoperit ca are o tumora. Femeia-locomotiva, care trage dupa sine o intreaga familie. Femeia cu umeri de carne otelita, in stare sa gaseasca, in situatii-limita, solutii izbavitoare. Eroinele uitate, nestiute, anonime dintre noi. Pe care niciun comitet si nicio gala nu le va premia vreodata, cu care nicio revista nu va face un pictorial. Fiecare are cate un astfel de exemplu in jur.
M-am pomenit insa intrebandu-ma daca as vrea sa fiu o astfel de superfemeie. Caci, vedeti voi, prefixul asta, „super”, are un efect pervers: inoculeaza ideea unui statut de invidiat. Al performantei la care nadajduim.
Si, sincer, raspunsul a fost „nu”. A fost „nu” pentru ca super-femeia in acceptiunea de mai sus este, mai degraba, femeia-martir. Femeia fortata, prin situatii si imprejurari exceptionale, sa-si dovedeasca puterea de a renunta la sine, de a-si darama, oricat de dureros ar fi, zidurile egoismului, de a-si amuti instinctul de supravietuire, de a se pune in slujba altora.
Mi-ar placea sa vad aceeasi campanie, dar despre „super-barbati”. Pentru ca, vedeti voi, ideea de „super-barbat” e sensibil diferita de cea de „super-femeie”. In timp ce super-femeia devine „super” tocmai prin prisma relatiilor ei cu altii, barbatul devine „super” prin prisma relatiei sale cu… sine. Pe femeie o definesc in permanenta interactiunea si schimburile cu cei dragi, cu cei din jur, in timp ce pe el doar fidelitatea fata de propriile principii si visuri.
Femeia care are un vis, la care nu renunta, e egoista si i se cere in permanenta sa-si justifice alegerea, sa ciunteasca visul pentru a-si ingramadi in existenta multiplele roluri pe care trebuie sa le joace. Barbatul care-si urmeaza visul nu trebuie sa justifice nimic. Identitatea lui, in postura de deschizator, este perfecta, completa, neinterogabila. Atributul „super” – ca atingere a potentialului maxim pe care-l avem, concretizare a celei mai bune versiuni pe care ne-o imaginam – are definitii sensibil diferite de la un sex la altul.
Si mai e ceva. In timp ce statutul de „super-femeie” nu asigura neaparat fericirea, cel de super-barbat poarta si aceasta superba coroana scanteietoare.
Ma insel eu?
Se prea poate. Doar v-am spus, nu sunt o super-femeie. 😉
Ce stiu insa, in momentul de fata, e ca nici nu-mi doresc sa fiu una. Imi doresc sa fiu un om a carui relatie cu lumea sa fie mai degraba calma, fara zgaltaieli majore, nu descrisa printr-o linie franta, cu multe vai si culmi. Sunt satula de ambele paradigme catre care suntem maturate ca intr-un joc de ping-pong. Resping atat modelul carieristei, al femeii cu „o imensa capacitate de munca” (ceva in genul asta zice unul dintre intervievatii campaniei, de parca ar vorbi despre cei care si-au depus cv-ul pentru un anumit post), al femeii care-si ucide in fasa partile moi care o pot vulnerabiliza, al femeii care tine in permanenta sa demonstreze ceva, care priveste relatia cu sexul opus drept un permament razboi si care, fara sa-si dea seama, ajunge sa se defineasca tot prin raportare la acesta, a carei fericire depinde de numarul de vase pe care nu-l spala, de numarul de oale de mancare pe care nu le face, de numarul de scutece pe care nu le schimba, dar si pe cel al sacrificatei, ce ajunge sa traiasca prin transfuzii din viata altora, fie ca e vorba de soti, iubiti, copii, al femeii care isi cauta bucurii doar in afara si mai deloc in sine si care isi poarta invizibile coroane de spini deasupra ochilor incercanati.
