Sa recunoastem: nevasta suna urat. Suna aproape la fel ca „servitoare”. Cand il auzim, ne zburlim. Parul ni se increteste pe loc si degetele incep sa ne manance. Cu acest biet si sarman cuvant, am ajuns sa asociem toate relele traiului in doi: corvezile domestice, asprirea mainilor, ingrosarea taliei, placiditatea sotului. Fugim de un cuvant ca dracu’ de tamaie. Niciuna nu vrea sa devina „nevasta”. Iubita, chiar si vetustul „logodnica” suna mult mai tentant.
Pe de alta parte, nici sinonimul lui perfect si ceva mai educat – sotie – nu ne incanta prea mult. Sotia e scortoasa. E cu patalama si verigheta, halat de matase, are o postura impunatoare, dar parca tot nu ne place. Ni se pare ca suna si usor pretios. Iar, de cele mai multe ori, ce e pretios e si ridicol. Ma gandeam cum m-ar prezenta cuiva potentialul consort. Si, in oricare dintre scenarii, nu-mi gaseam locul.
Nevastei imi pare ca-i creste o tigaie lipita de degete, tigaie in care va praji la nesfarsit chiftele si ceapa. Iar sotiei, o voce artagoasa cu care il va certa la fel de neobosita peste decenii. Nicicum nu-mi place. Niciuna nu-mi convine.
Ce e mai rau decat amandoua? Sotioara. Sotioara e un hibrid, o creatura cosmaresca. Are si tigaia, si patalamaua si promite sa se comporte infantil si edulcorat chiar si la 50 de ani, chiar si in mijlocul celui mai aprig conflict matrimonial. Poarta camasi roz de noapte si papuci-mutunachi. Ii plac bijuteriile din aur turcesc ca, de altfel, tot ce „finut”. Are ea o obsesie a ei pentru ce e „finut”. Iar sotul tocmai de-aia a si ales-o. Ca e ea insasi o „finuta”.
Imi dau seama ca ma impiedic in niste detalii extrem de prozaice. Ca, poate, pana la urma, esenta casniciei e alta, iar eu nu ma ating de ea, ci numai de forme. E posibil sa aveti dreptate voi, sa fiu eu o superficiala interesata numai de semnificantul relatiilor de cuplu, de invelisul lor sonor si mai putin de miezul legat in doua la biserica si la starea civila.
Privind lucrurile din alt unghi, cum ajungem noi neveste? Caci aici e buba. Nu numai ca ne numim asa, dar si devenim. Brusc ne preocupa modul in care se reflecta lumina in geamuri. Si stralucirea cazii de baie in coltul din stanga comparat si asortat cu cea a coltului din dreapta. Si ca el sa aiba mereu camasile calcate. Iar sarmalele sa fie fierte fix cat trebuie si niciun minut mai mult.
Nici ca sotii nu o ducem mai bine si mai nobil. Ne intereseaza jocurile de putere la locul lui de munca. Ni se pare ca il sare vesnic randul cand vine vorba de promovari. Urmarim cu mai multa atentie ofertele de creditare si facem rezervari pentru vacanta de vara inca din ianuarie. Pana atunci, am fost proaste. Plecam ca inconstientele la mare, dormeam pe plaja si eram fericite. Ce aberatie! Abia acum tinem insa in mana bine stransa fraiele vietii. Si ce bine e, si cata autoritate avem. Si pieptul ni se umfla sub vantul de sotie si sub soarele bland al casniciei.
Ei, cam asta e tabloul din capul meu. Pe de alta parte, imi fac curaj singura si incep sa caut in jurul meu exemplare de sotii-nesotii. De neveste-neneveste. Si nu stiu daca ma credeti, dar mai si gasesc. Femei care raman la fel. Atat de la fel incat ma mir de ce naiba au mai facut-o. Pe cateva, am avut si indrazneala sa le intreb: „Draga mea, spune-mi si mie, care e secretul? Cum ai oprit procesul de “nevestireâ€?”. Unele desigur nu stiu despre ce vorbesc eu. Ele sunt asa si pace. Ele au aceasta esenta tare pe care niciun barbat, oricat de sot sau de „nevest”, nu o poate stinge, nu o poate dilua.
Altele insa au recunoscut ca depun eforturi uriase. Asa cum unele invata sa devina „gospodine”, altele invata sa se „degospodareasca”. In fiecare zi, invata sa ignore cate ceva. De pilda, azi invatam ca mormanul de vase din chiuveta nu e o tragedie. Maine, exersam nesunatul sotului in masa de pranz. Poimaine, daca el raceste, nu sarim imediat cu ceaiul, ci numai dupa o indelungata chibzuinta, de vreo jumatate de ora.
Carevasazica, unele sunt neneveste in mod natural, altele se auto-educa. Voi cum va descurcati cu treaba asta?
