Toti gresim. Oricat ar suna de banal, e adevarat. In fiecare zi, mai ales daca avem mai mult de-a face unii cu altii, daca nu suntem sfinti in asteptarea canonizarii sau roboti, gresim. Calcam bucatele mai mici sau mai mari din ceilalti, apasand mai usor, cu picior de balerina, sau mai tare, cu pas de culturist. Unii primesc greselile cu inima usoara si trec rapid peste ele. In altii insa, raul facut e doar o samanta din care creste mai intai un lujer, apoi un copacel, ca, peste un timp, sa ne pomenim cu un adevarat sequoia.
Sa nu ne pacalim singuri si sa ne spalam de petele vinovatiei. De cele mai multe ori, stim cand pasim stramb. Unii dintre noi, putini alesi, isi recunosc rapid vina. Isi cer scuze, sincer si incearca sa se “revanseze†uneori pentru a arata ca nu-s doar vorbe si ca vorbele devin fapte.
Altii, desi au pe caciula o musca dintr-o specie exotica, supradimensionata cam la marimea unei ciori, se victimizeaza. Isi transforma greseala in reactie justificata la un prejudiciu anterior. Va sunt cunoscute formulari precum “tu ai fost de vinaâ€, “tu m-ai provocatâ€, “daca tu nu faceai X, nici eu nu Yâ€. Iar schimbul de replici se transforma intr-un tenis veritabil cu pisica moarta. Niciunul dintre cei doi nu-si asuma propria parte din “pisica†si o imping, mai lin sau mai smucit, in fata celuilalt. Greseala ramane o rana deschisa, cu risc crescut de infectare.
Si mai sunt cei ca mine. Isi stiu vina, si-o asuma, dar numai in propriii ochi. Vinovatia le pare nemarturisibila. De-asta nu cred in spovedanii si nici in preoti. S-ar pacali singuri, si-ar fura caciula. Iertare ceri victimei, nu prin intermediari. Ii ceri privind-o in ochi si riscand sa te scuipe in obraz. Iertarea fara chin nu are nicio valoare. Aici e invers fata de alte categorii, vorbele vin cel mai greu.
Pune-ma sa spal cearsafuri in rauri cu apa ca gheata. Sa fac ciorbe nesfarsite cu mii de perisoare minuscule. Pune-ma sa torn ciment, sa sparg lemne cu mainile goale. Dar nu ma pune sa vorbesc. Nu ma pune sa explic, sa justific.
In fine, mai exista o categorie. E vorba de cei care gresesc, ranesc, stiu ce-au facut, dar continua. Sunt ca niste criminali care incearca sa-si acopere urmele faptuind alte crime, una mai abominabila decat alta. Si stiti ce e curios? Ca in cazul multor victime, functioneaza. Cel agresat se obisnuieste treptat, iar capacitatea de adaptare e mare, mai mare decat ne-ar placea s-o recunoastem.
Exista legi pentru chestiunile materiale, exista si instante judecatoresti care pot corecta situatiile in care ele nu se aplica. Exista fapte masurabile, bunuri si proprietati, daune si prejudicii. Pentru restul insa, trebuie sa ne descurcam singuri, asa cum putem.
Va veti intreba poate de ce va scriu despre asta acum. O fac pentru ca suntem in post. O fac nu din perspectiva crestina, ortodoxa, ci umana. Pentru ca m-am saturat sa vorbim despre retete de post, despre cum sa ne fie mai usor sa fim vegetarieni o luna si mai deloc despre gresitii nostri si despre greselile noastre. Pentru ca exista dezlegari la peste, ba chiar si la ulei (!) si la vin, dar nu si o zi a marturisirii.
