De pe la 15 la 20 si ceva de ani, femeile sunt cele mai mari razvratite. Poarta pe frunte banderole a la Rambo si se simt cele mai mari rebele cand scot limba la ora de dirigentie si afirma, plescaind guma de mestecat si tragandu-si chiloteii tanga din fundulet, ca ele „Nu, nu si iarasi nu! Nu se vor marita niciodata!”. Se intampla ca diriginta, bunica sau mama sa zambeasca ironic, stiind dinainte destinatia unui astfel de drum. Se mai intampla uneori si sa intrebe total prosteste „Da’ de ce, mama? Ce-o sa faci tu in viata fara un om langa tine?”. Adolescenta plescaie iar si zice ca ea n-are chef sa fie sclava nimanui, ca sa faci chiftele e naspa, ca ea vrea sa se distreze. In traducere libera: vreau multe penisuri in viata mea, sa pot sa-mi aleg, nu sunt eu tampita care se limiteaza la unul, „sunt alte vremuri acum, mamaie”.
Dupa 20 si ceva de ani, devin ceva mai moderate. Isi dau seama ca independenta costa. Renunta la banderola de Rambo, pastreaza doar chilotii tanga, nu se stie niciodata cand se dovedesc folositori. Mai tin o vreme stindardul ridicat in numele distractiei. Maritisul e tot cah!, iar alea maritate sunt muieri plictisitoare, cu jugul pus de barbatul asupritor la gat. Plus ca au citit in Cosmo ca ar ingrasa casnicia si nici darele alea alburii pe piele nu sunt departe. Totusi, incep sa simta pe pielea lor cea inca tanara ca e greu si cu independenta asta. Si ca orice relatie se bazeaza pana la urma pe un schimb. Deocamdata se gandesc cum sa masluiasca pachetul de carti si sa-si puna toti asii in mana lor. Daca s-ar putea sa fie chiar 5 asi, ar fi chiar minunat.
Dupa 25 de ani, stindardul nu se mai ridica la fel de falnic si incepe sa semene cu erectia unui octogenar. E cam zdrentuit pe la colturi si batul ii e rupt in mai multe locuri. Nu mai aspira la 5 asi si ar fi multumita si cu trei. Numai ca unele dintre ele nu-si accepta fatis pozitia de chibit la masa de joc. E ca atunci cand vrei sa vinzi ceva. In cazul de fata – ele insele. Cer mai mult ca sa aiba de unde scadea la partida de negocieri. Tin o vreme la pret. Mai trec doi-trei ani, se mai pretind ocupate cu ascensiunea profesionala care, culmea, de cele mai multe ori, e ciudat de statica. Nicio miscare pe verticala, numai o sterila mutare de pe un picior pe altul, cat sa intretina iluzia unui dinamism. „Mai intai cariera!”.
Intre timp, sunt invitate frecvent la nunti si distribuite in roluri de domnisoare de onoare. La inceput, accepta amuzate, apoi din ce in ce mai incruntate si facand cinste traditiei romanesti de „Vin la nunta ta ca nu se stie cand m-oi marita si eu si am o norma de invitati de atins”. Prietenele printese razboinice de altadata au dat banderola de Rambo, piercingurile si tatuajele pe o mult mai cuminte verigheta si pe niste mult mai potolite solduri, invesmantate in rochii de mirese si de nase, ulterior. Si asa te trezesti ca esti singura pe front si parca nici jugul masculin, facutul de chiftele si confectionatul de plozi nu mai par niste pastile asa amare pe langa perspectiva cea neagra a cununei de spini de fata batrana. Care, constati cu uimire, odata trecuti aburii feminismului adolescentin, a ramas, de fapt, la fel de actuala ca intotdeauna.
Cei cinci asi s-au redus la unul amarat, pipernicit. Ar accepta si unul cu burta desi acum 4 ani i-ar fi taiat-o cu lama. Si mai saracut asa desi acum 5 ani ziceau ca fac urticarie daca urca intr-o dacie. Si ar mai coace si o chiftea, ar mai dospi si un cozonac chiar cele care se laudau ca nu stiu sa fiarba un ou.
Biologia, propria lasitate, propria comoditate, inadecvarea pretentiilor la realitate, starea financiara precara, constientizarea faptului ca e mai usor sa faci ciorbe decat o cariera reala (care necesita aptitudini reale, nu banderole de Rambo, gura mare si chiloti tanga) – toate acestea le imblanzesc, le fac sa-si schimbe discursul.
Pana la urma, toate o fac si topaie de fericire cand sunt „cerute”. M-am intrebat de multe ori cum se explica efuziunea aceea, lacrimile si tot circul. Am inteles. E ca si cum ar fi salvate dintr-un naufragiu in care, de multe ori, nici nu stiau ca se zbat. Inelul ala joaca rolul tubului de oxigen pe care ti-l pun doctorii in ambulanta. E patura care te inveleste cand te pastea hipotermia. E injectia cu adrenalina administrata celui care tocmai a facut un stop cardiac.
De aici si pana la „Auzi, barbatul tau n-are si el un prieten?” nu e decat un pas. Sau pana la a te inscrie in tabere numite Self Discovery Camp, unde ti se promit casnicii infloritoare, rezistente ca buruienile, dure ca titanul, dar maleabile ca ciunga. Vis!
