Cand am intrebat-o pe Irina daca ar avea impact, pe Flu, un articol despre monarhie, mi-a spus ca nu crede ca pot fi interesante chestiunile de organizare statala pe un site care are preocupari ceva mai lumesti. Raspunsul ei m-a facut sa-mi dau seama ca gresisem cand ii pusesem intrebarea. Trebuia sa-i fi zis asa: Irina, crezi ca ar prinde un articol despre printi si printese? Pun pariu ca alta ar fi fost reactia ei.
Eu, dupa cum vedeti, m-am hotarat sa scriu oricum despre asta, ba chiar o sa impart textul in doua episoade, asumandu-mi un risc in care nici macar nu cred: sa va plictisesc. Dar, asa cum ati intuit deja, voi incerca sa abordez subiectul dintr-o alta lumina.
Si, fara nicio exagerere, va spun ca discutia asta, monarhie vs. republica, nu e nici pe departe o desertaciune teoretica, legata de chichitele dreptului constitutional. Si nici nu se reduce la o problema de istorie si traditie, asa cum este in general ambalata si vanduta la televizor. Nu este o discutie despre trecut, ci despre viitor. Este o chestiune de psihologie colectiva, de atitudine nationala. E, daca vreti sa folosesc un termen mai la moda, o problema de lifestyle.
Partea care ma surprinde cel mai tare, ca sa v-o marturisesc inainte de a trece la subiect, este spalarea pe creier pe care a suferit-o aceasta natiune intr-un timp atat de scurt. Republica a fost proclamata, la noi, odata cu abdicarea fortata e Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947. Traditia noastra republicana este, deci, mai tanara decat bunicii nostri: 64 de ani neimpliniti, dintre care 42 de comunism si inca 22 de capitalism aiurit. Ca sa nu mai spun ca, pana in 1974, republica despre care vorbim n-a avut nici macar presedinte. Tehnic vorbind, nici nu stii exact de cine era condusa, de primul ministru (care era teoretic sef de stat), sau de secretarul general al PCR. Primul presedinte al Romaniei a fost (si asa va ramane, fie ca ne place sau nu) Nicolae Ceausescu. Daca ar fi sa avem si noi un munte Rushmore in Carpati, cei patru sculptati de pana acum ar fi Ceausescu, Iliescu, Constantinescu si Basescu. Greu mi-as putea imagina ceva mai grotesc.
Cu toate astea, mecanismul propagandei comuniste si post-comuniste a lasat urme adanci in constiinta romanilor. Inca mai sunt politicieni pentru care subiectul e tabu: cum adica, sa se modifice Constitutia?, se intreaba ei, ipocriti – desi Constitutia s-a mai schimbat si ei insisi au propus amendari ale legii fundamentale, in functie de toane si interese. Mai sunt si romani simpli care nu vad bine regalitatea. Monarhia le pare un neam de imbuibati, oameni crescuti in puf inca de la nastere, contrar principiilor ca toti suntem egali.
Cea mai amuzanta discutie, daca n-ar fi de o ipocrizie gretoasa, ar fi cea legata de principiul succesiunii ereditare la tron. Credeam ca asta le da bataie de cap doar dobitocilor care n-au habar de istorie si de ce inseamna prerogativele unui monarh, unde incep si unde se termina ele. Pana am auzit, recent, oameni de maxima inaltime in stat spunand aceleasi tampenii: ce ne facem daca printul e un handicapat? Vai, o sa ne conduca un rege imbecil?
Ce-i drept, istoria statului roman modern a inregistrat un caz de rege ceva mai dubios: Carol al II-lea. N-o sa spun ca e judecat, oricum, mai aspru decat ar merita si fara sa se tina seama de trista conjunctura istorica a timpului sau, am promis ca nu va plictisesc. Dar va rog sa va ganditi asa: din patru regi, cati a avut Romania moderna, unul a fost, sa admitem neconditionat, nedemn de tron. Si tocmai din cauza asta a fost obligat, pana la urma, sa abdice. Cu cei patru presedinti, cum ramane?
***
Sa trec, deci, la miezul problemei: cred ca reinstaurarea monarhiei ar fi singura sansa pentru ca aceasta tara sa isi gaseasca, intr-un viitor pe care sa-l apuc si eu, un minim de echilibru si de normalitate.
Si n-o sa-i judec pe altii, ci doar pe mine, plecand de la propria-mi lipsa de mandrie ca sunt roman. Nu, nu-mi doresc vanitatea singuratica a americanului in fata drapelului, nici aroganta galagioasa a englezului in fata halbei de bere. Dar as vrea sa simt un pic de emotie ascultand, macar inaintea vreunui meci, imnul de stat. Si nu are rost sa ma mint singur: nu simt nimic. Nici macar lehamite.
Si-atunci, am cautat raspunsul in sens invers, plecand dinspre inima spre ratiune: ce mi-ar putea da mie, unuia, mandria de a apartine acestei natiuni si, pornind de aici, entuziasmul si toata acea energie pozitiva pe care simt ca tara asta a pierdut-o complet?
Si mi-am dat seama de ceva: am avut ocazia sa dau mana, contextual si protocolar, cu ultimii trei presedinti ai Romaniei. Niciunul nu mi-a provocat vreo emotie. Niste maini transpirate si atat. Nu i-am simtit cu nimic mai presus decat mine: oameni care mint fara sa clipeasca, urmaresc interesele dezolant de marunte, oameni carora li se citeste in ochi reflexul cinic de a prosti auditoriul, de a fenta vigilenta tarii. Oameni care nu s-au ridicat nici la inaltimea functiei, nici la cea a istoriei. Sunt obligat sa-i respect la fel de contextual si protocolar cum mi-au intins ei mana; sunt presedintii acestei tari. Dar nu ma pot simti reprezentat de niciunul dintre ei.
In acelasi timp, credeti-ma, numai gandul ca intr-o zi as putea avea norocul sa ii strang mana Maiestatii Sale Mihai de Romania face sa mi se zburleasca parul pe mine.
M-ar ajuta mult daca ati fi vazut „The King’s Speech”. Daca nu, vedeti-l, nu veti pierde timpul. Ati intelege mai usor cat de diferit este un om care stie inca din copilarie ca destinul sau este acela de a conduce o tara. Cat de departe ar putea sta de toate acele compromisuri care ii transforma pe politicienii nostri din tineri idealisti in jigodii batrane. Decenii de maturizare, pana la incoronare, in care sa te gandesti ce ar fi mai bine sa faci pentru supusii tai – in loc sa te gandesti cum sa faci niste bani murdari. Sa te pregatesti indelung pentru meseria de rege al Romaniei, in loc sa visezi la cum ar fi sa fii rege al asfaltului, sau al fotbalului, sau al manelelor.
Si as putea lungi acest paragraf la nesfarsit. Mai bine, cum spuneam, vedeti filmul.
Sunt multi care vor crede ca, in fata aristocratiei de cea mai pura speta, vom simti invidie si, prin urmare, frustrare. Eu va spun ca nu-i deloc asa. Mai degraba ma enerveaza sa ma vad tras pe dreapta de o coloana oficiala, cand stiu ca inaltul demnitar a luat bacalaureatul la batranete si nu vorbeste corect nici limba romana, ori cand vad case de protocol locuite cu chirii de nimic de profitori ai diferitelor vremuri.
Principiul egalitatii de sanse – iata inca o vorba mare, spusa adesea de contestatarii monarhiei. Dar egalitate de sanse inseamna ca doi oameni care depun eforturi egale au dreptul la beneficii egale, nu inseamna, catusi de putin, ca toti oamenii se nasc egali. E o iluzie toxica egalitatea de sanse, iar pe mine ma scarbesc tot mai mult cliseele de corectitudine politica prost inteleasa. Va spun, cu reprosabil cinism: un iubitor de animale va hrani toti cainii din fata blocului, dar asta nu inseamna ca a incetat sa creada in pedigree. Si-apoi, daca ar fi existat egalitate de sanse si n-ar fi contat in ce familie te nasti, toti cei de varsta mea ar fi trebuit sa fie acum europarlamentari.
Partea a doua aici.
