Acest articol se numeste “de ce urasc actoriiâ€. De ce se numeste asa? Pentru ca nici un actor profesionist nu m-a facut sa ii dau lui 6 lei sa aiba cu ce sa ajunga acasa!
De dimineata, luni, pe Bulevardul Sincai, agale catre birou. Sprijinita de un gard, o doamna intre varsta a doua si a treia, parea ca ii e rau. Ma apropii speriata, o intreb ce are, imi spune ca a facut o criza de calciu.
– Am cazut, mi-am pierdut lentila de la ochelari, ca am cazut pe ei. Mi-au luat nenorocitii portofelul. Aveam actele, aveam foile de tren in portofel. Poate l-or arunca pe undeva. Politia a zis sa ma duc sa fac plangere, ca daca il gaseste cineva, mi-l aduce.
– Va mai e rau? Vreti o sticla cu apa?
– Nu, ca am luat o pastila acum, imi arata pastilele din mana. Incep sa ma simt mai bine. Problema e ca n-am cu ce sa ma duc acasa. Poate m-or lua aia de la maxitaxi, ca la tren n-am cum sa ma duc fara billet. Pana la Oltenitei…
– Sigur nu vreti o sticla de apa? Sa chem salvarea?
– Nu, ca m-am linistit, v-am zis ca am luat o pastila si acum sunt mai bine. Dar o sa ii bata Dumnezeu.
– Vreti sa dau un telefon cuiva? Sa vina sa va ia de aici?
– Nu, ca a vrut si un baiat mai devreme, mi-a dat telefonul lui sa sun la o vecina, dar aveam numarul de telefon in portofel si nu-l stiu pe dinafara.
– Sunteti sigur bine?
– Da, da, stati linistita.
Plec, gandindu-ma la saraca femeie. Cum a cazut ea in strada. Un barbat, langa mine, ii face morala ca de ce umbla cu capul descoperit. Ma indepartez auzind morala barbatului. Imi amintesc de caderea mea de calciu, cand medicii din Mangalia nu vroiau sa vina in Vama, pe motiv ca sunt drogata. Norocul meu a fost o prietena care era studenta la medicina si a explicat de-a fir a par, in termeni medicali, ce am. Ma gndeam la mama care si ea e bolnava, ma gandeam ca poate bunica mea cade pe strada si isi rupe ochelarii. Mi-a fost rusine. Facusem 10 pasi in cea mai mare rusine posibila, de om nenorocit, care nu e in stare sa isi ajute un semen. Daca, de fapt, ei chiar asta i s-a intamplat? De ce sunt asa de neincrezatoare? Cum pot sa fiu atat de rea? Cum pot?
M-am intors inapoi, macinata de toata remuscarea din lumea asta, gandindu-ma ca nu merit sa fiu un om intr-o societate, ca sunt egoista, nesimtita, avara, SA IMI FIE RUSINE!!! Fiecare pas facut era o palma si mai mare pentru mine. Mustrarile de constiinta dadeau navala multe, multe, multe, pe masura ce ma apropiam de femeia fara dinti in gura, cu ochelarii sparti, stand razemata de gardul comunist care despartea trotuarul de spatiul verde al blocului de pe Sincai.
Deschid portofelul si numar: 6 lei! Atat aveam. Ii dau. Imi spune ca nu are cum sa mi-i dea inapoi. Nu mai am nevoie de ei. Sunt ai ei prin decizia suprema a bunului meu simt, a educatiei care imi spune ca nu e frumos sa nu ajut un om, ca mi se poate intampla si mie asa ceva…
Plec. O las in urma pentru a doua oara, de data asta fericita ca am ajutat un om, ca n-am mai fugit de raspundere si ca am putut sa imi dau banii de sandvici cuiva care avea mult mai multa nevoie de ei.
Dupa alti 10 pasi, imi dau seama ca in mana avea faringosept, ca la Oltenita NU SE AJUNGE CU TRENUL, ca nu avea varsta de pensionare ca sa aiba foi de tren, ca ochelarii de fapt nu erau sparti, ca geanta ei parea foarte in regula, ca daca ma intorc peste 20 de minute o gasesc acolo, impresionand o alta fraiera ca mine, sa ii dea toti banii din buzunar.
Imi dau seama ca trebuia sa nu cad prada propriei mele slabiciuni, aceea de a ajuta oamenii. Imi dau seama ca era o atat de buna actrita incat nu credeam ca este posibil.
Imi asum rasetele voastre, imi asum toate epitetele din categoria: fraiera, proasta, idioata.
Le merit din plin.
Sper doar sa nu dau vreodata peste cineva care are realmente nevoie si eu sa nu cred. Caci nu o sa mai cred.
